Filmul După dealuri, cu care aţi participat anul acesta la Festivalul de la Cannes şi care a luat două premii importante, tratează, ca şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, pelicula cu care aţi câştigat Palm d’Or în 2007, un subiect controversat din societatea românească.

Când aţi simţit că povestea de la Tanacu poate servi ca inspiraţie pentru un scenariu: în momentul în care aţi auzit ştirile despre acel caz sau când aţi citit cărţile Tatianei Niculescu-Bran?

Am urmărit ce s-a întâmplat acolo din clipa când s-a dat prima ştire şi am fost mereu la curent cu evoluţia cazului, în toţi aceşti ani. Povestea a interesat deopotrivă cineaşti, ziarişti şi scriitori, Tatiana Niculescu-Bran fiind cea care a scris cele mai documentate cărţi despre ce s-a întâmplat în realitate. Însă au fost, după cum ştiţi, şi alţii care au scris cărţi sau scenarii bazate pe această poveste sau au intenţionat la un moment dat să facă un film inspirat de ce s-a întâmplat acolo. Cel mai aproape a fost Lucian Pintilie. Abia în clipa în care el a decis că abandonează proiectul mi-am pus problema dacă găsesc o abordare a proiectului eu însumi. M-am temut în permanenţă că întâmplarea reală e prea mediatizată, prea complexă şi prea senzaţională pentru a sta la baza unui film.

Sunteţi pregătit pentru eventuale reacţii adverse din partea organizaţiilor religioase, dat fiind subiectul delicat al filmului?

Ar fi grozav să existe puncte de vedere diferite, iar filmul să folosească drept pretext pentru o discuţie serioasă pe care ar trebui s-o avem despre rostul religiei în România, astăzi – deşi filmul în sine nu vorbeşte anume despre asta. O asemenea dezbatere ar presupune însă o conversaţie, un nivel civilizat de discuţie şi nişte parteneri de dialog care să nu plece de la ideea că sunt chestiuni mai presus de orice îndoială. Absolut toate lucrurile de pe lumea asta trebuie şi pot fi