Am şase campanii electorale în ultimii cinci ani. Toate, petrecute, între altele, prin studiourile de televiziune. Asta-i prima pe care, din voinţă proprie, o sar. Cu sau fără mine chemând doi-trei oameni care să vorbească împreună şi să se înţeleagă separat, e cea mai tristă dintre toate. De fapt, după meciul dramatic Băsescu-Năstase din 2004, doar zbaterea declarat independentă cu iz de telenovelă a lui Oprescu (urmată de victoria-i logică în faţa cvasiabsentului Blaga) mi s-a mai părut demnă de luat în seamă. În rest, un sictir politicianist întrecut în amploare doar de sictirul potenţialilor alegători.
Tristeţea din 2012 n-are nici măcar spoiala dezvăluirilor de senzaţie despre furăciunile şi amantlâcurile candidaţilor. Toată lumea parcă-i resemnată. De când cu oficializarea sistemului alegerii primarilor dintr-un singur tur, ţărişoara aşteaptă, cu foarte mici excepţii, reînscăunarea cnejilor ale căror mandate se termină. Ei au pe mână bugetele, reţelele aducătoare de voturi, infrastructura electorală şi tot ce le mai face trebuinţă pentru perpetuarea pe funcţii. D-aia nici măcar nu se ostenesc să participe la penibilele şezători poreclite dezbateri electorale. Stau atât de bine la intenţia de vot în sondaje, încât ar fi tâmpiţi să-şi rişte confortul prin cine ştie ce greşeală (ne)provocată sub aerul cald al reflectoarelor. Excepţiile, rare, de sămânţă, aşa, nu fac altceva decât să confirme regula.
Haideţi să ne uităm fără patimă la ce se întâmplă-n Bucureşti. Prin comparaţie, acum patru ani jucau în filmul ăsta patru personaje politice de calibru: Oprescu, Blaga, Orban, Diaconescu. Dintre toţi, a mai rămas doar Doctorul. Care putea câştiga şi dacă pleca din ţară în direct la volanul unui Ferrari decapotabil şi nu-şi făcea deloc campanie. Cine păcatele mele să-l bată? Pedeliştii s-au predat. L-au băgat pe Prigoană-n faţă, să nu-şi cheltuie banii şi