Băsescu şi PDL au marele merit de a fi încercat, diferenţa faţă de USL se vede mai bine ca oricând acum. Dar jumătăţile de măsură aruncă totul, implacabil, pe o linie moartă.
Şinele strălucesc cu pielea bine întinsă la soare. Se opresc într-o grămadă mare de nisip şi pietriş, cu vârful încununat de un par putrezit sub ploi. Pe şine, o locomotivă scorojită de care stau atârnate vreo trei vagoane. Au un aer de disperare mută, cu geamurile cenuşii, uşile brodate de migăloase pânze de păianjen şi osiile îngroşate de uleiuri şi noroiul drumurilor. O putoare de rahat de pisică te izbeşte când te apropii. Din când în când, tot mai rar, hardughia e trasă, mutată şi pusă în mişcare pe liniile cele adevărate. Linia moartă rămâne tăcută în aşteptarea a nu ştiu ce.
Interviul cu Mircea Miclea m-a dus cu gândul la ea, la linia moartă pe care o vedeam, vară de vară, trecând cu rucsacul în spate spre Piatra Craiului. M-a dus cu gândul pentru că aproape orice şansă e garată pe o astfel de linie moartă. „Pericolul restauraţiei ni se datorează în mare măsură şi nouă. Dacă nu s-ar fi amânat foarte mult declanşarea unor procese, am fi avut deja o masă critică de câştigători. Sunt amărât, pentru că, având o lege atât de generoasă, s-a pierdut şansa de a o pune pe picioare“, spune Miclea în interviul pe care i l-am luat acum două săptămâni. Şi, din păcate, are dreptate. Legea educaţiei, neînţărcată din acel soi de „neputinţă decizională“ despre care vorbeşte Miclea, are toate şansele să sfârşească scorojită sub procesul restauraţiei. Dacă s-ar fi instalat deja consiliile de administraţie în şcoli, care urmau să selecteze profesorii şi unde părinţii ar fi avut un cuvânt greu de spus, dacă s-ar fi aplicat deja filosofia de finanţare a universităţilor, granturile de studii, sau profesorii care puteau conduce doctorate ar fi fost habilitaţi, dacă măca