Solicitat fiind să scriu o prefață cărții lui Dorel Vișan ”Cine-i păzește pe paznici”, am început, ca de obicei, să notez numărul paginilor la care urma să revin, acolo aflându-se pasajele cele mai pline de miez și de interes. Pentru a constata că notam aproape pagină de pagină, atât de consistentă și de profundă arătându-se această culegere de articole datorată unuia dintre cei mai mari actori ai României, Dorel Vișan. Despre actori se spune ba una, ba alta, de parcă ar fi o specie aparte, de văzut numai înrămată, luminată și aplaudată în dreptunghiul scenei. Actorii sunt oameni ca toți oamenii și dacă nu s-a inventat șublerul-minune care să măsoare talentul, înzestrarea culturală le-o poți aprecia nu numaidecât când îi asculți în scenă, ci, cu siguranță, atunci când îi citești.

N-așvrea să supăr riscând ierarhizări și clasamente, dar trebuie să spun că o certă și inatacabilă poziție de vârf revine de departe ardeleanului Dorel Vișan. Rar întâlnești în breaslă o atât de doctă și de avizată abordare a chestiunilor fundamentale, a întrebărilor existențiale care s-ar cuveni să ne obsedeze, tratarea cărora să se întemeieze atât de solid pe marea bibliotecă a lumii – de la scrierile anticilor la eseistica filosofică de ultimă oră. Două sunt temele care-l solicită constant, de-a dreptul obsesiv: libertatea și desțărarea. Amândouă dureros de actuale și păgubos de rar în atenția eseiștilor, excesiv seduși de eternele imixtiuni ale politicului suveran. ”Românul – scrie Vișan – bogat sau sărac, a ajuns nefericit în propria lui țară și în propria lui casă, indiferent dacă are o cameră sau patruzeci. Cât de mare este neștiința noastră și ce redusă experiență am dobândit în acești douăzeci de ani trăiți degeaba!” Ce premoniție a avut Eminescu! – ”Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din țară-n țară / Pân-s-o pierde și urma neamului”.

Întrebând, în