Primăvara Arabă este deseori aplaudată pentru virtuțile sale democratice. Însă pentru legendarul Henry Kissinger pledoaria pentru o intervenție din afară, care să conducă la schimbarea regimului care nu respectă drepturile cetățenilor, amenință să pună în pericol principii cheie ale ordinii internaționale. Siria este doar vârful aisbergului.

Într-un comentariu publicat de Washington Post, Henry Kissinger își argumentează critica sa față de o eventuală intervenție în Siria pornind de la Pacea de la Westfalia din 1648. Este momentul când apare ideea modernă de ordine internațională. Pentru a preveni repetarea măcelului din timpul Războiului de 30 de ani (o versiune de secol 17 a schimbării regimului când miza era impunerea și respectarea unor standarde religioase), Tratatul de la Westfalia separa sfera internațională, de cea internă.

Statele deveneau suverane în interiorul propriilor frontiere. Noțiuni precum interesul național și balanța puterii, care își propuneau limitarea folosirii forței, deveneau lege. Normalitatea amestecului în afacerile interne ale unui stat suveran era abandonată și înlocuită de noțiunea conservării echilibrului. În timp, statul națiune suveran devenea unitatea fundamentală a ordinii internaționale.

Pacea de la Westfalia vs. Primăvara Arabă

Pentru Kissinger, întreaga atmosferă generata de Primăvara Arabă înlocuiește principiile echilibrului afirmate prin Pacea de la Westfalia cu doctrina intervenției umanitare. Aceasta din urmă respinge noțiunile de interes național sau balanță a puterii, considerându-le ca fiind complet lipsite de o dimensiune morală. În plus ea se justifică nu prin necesitatea de a răspunde unei amenințări strategice, ci „prin eliminarea condițiilor considerate responsabile de violarea unor principii universale de guvernare”.

În acest context, conflictele interne sunt percepu