Ştefan Andrei nu a ajuns niciodată, deşi şi-ar fi dorit-o, membru titular al Comitetului Politic Executiv.

A rămas eternul supleant, dar s-a aflat în centrul puterii, a stat în prezidii, a participat la reuniuni secrete, a aplaudat frenetic, a cauţionat o dictatură catastrofică, nu una, cum îi place să o numească, de dezvoltare. Obsedaţi să-şi cosmetizeze imaginea istorică, demnitarii regimului Ceauşescu nu lasă în urmă o literatură memorialistică notabilă. Exista însă şi excepţii. Primul lucru care trebuie spus este că avem de-a face cu un om cu lecturi serioase, care, în genere, ştie despre ce vorbeşte. Aparatcik al diplomaţiei comuniste, Andrei nu se lasă, în cartea de dialoguri cu Lavinia Betea, complet prins în mrejele ideologice asemeni unui Dumitru Popescu. Nu se aventurează în celebrarea unei politici externe româneşti care a emis pretenţii de a fi schimbat faţa lumii. Nu cade în ispita explicaţiilor conspiraţioniste aberante. Ne oferă mai degrabă o anecdotică superficială decât reflecţii de fost om de stat, cum îi place să se descrie. Nu alunecă, însă, în bârfe de doi bani şi în mahalagisme ieftine.

Am recitit, pentru a scrie acest articol, pagini din cartea lui Jorge Semprun, "Autobiografia lui Federico Sanchez". Sunt convins că Ştefan Andrei a citit-o: a fost tradusă cândva la sectorul de documentare de la "Ştefan Gheorghiu", a circulat în aparat. Andrei a fost martor şi participant la convulsiile finale ale comunismului mondial. Nu ştiu dacă este vina sa, ori a celei care îi adresează întrebările, dar prea puţin din acea dramă răzbate în paginile cărţii. Se termina o pasiune globală, Andrei era acolo, ce simţea el? În volumul amintit se vorbeşte prea puţin despre întâlnirile cu liderii comunişti din alte ţări şi discuţiile cu aceştia. A citit Ceauşescu lucrarea lui Santiago Carrillo "Eurocomunismul şi statul"? Cu ce efecte? Nu se vor