A deschide astăzi, în societatea noastră, o discuţie despre ce fel de stat ne-ar putea scoate din criză, un stat minimalist sau un stat paternalist, poate fi ceva asemănător cu a arunca benzină peste un vraf de lemne în flăcări. Pentru că o astfel de discuţie poate stârni, dintr-o dată, şi nostalgii, şi furii, şi suspiciuni. Iar "alinierea" opiniilor, a convingerilor sau a dorinţelor în această materie este imposibilă. În ceea ce mă priveşte, nu vreau să impun o anume opinie. Formulez doar o problemă care are nevoie de o rezolvare rapidă. O aştern pe hârtie fără efuziuni ideologice. Şi fără prejudecăţi. Afirm din capul locului că nu susţin statul minimalist. Şi că nici pentru statul paternalist nu am afinităţi. Doar observ.
Dacă bunăoară, observând, inclusiv bazându-mă pe propriile documentări la faţa locului în nenumărate ţări capitaliste, ca jurnalist, am constatat că în a doua jumătate a veacului XX, după ce rănile din al Doilea Război Mondial s-au vindecat, creditul bancar a devenit combustibilul ce a pus în funcţiune principalul motor al înaintării societăţii, clasa de mijloc, înseamnă cumva că fac o pledoarie pentru "statul minimalist"? Bineînţeles că nu. Mai cu seamă că, dacă omenirea a prins treptat gustul traiului pe datorie, ţări bogate şi ţări mai puţin bogate îngroşându-şi rândurile cu oameni ajutaţi de bănci să se desprindă în masă din polul sărăciei, croindu-şi o viaţă nouă prin muncă şi înavuţire în rândurile clasei de mijloc, meritul nu a fost al statului minimalist. Statele occidentale, care au jucat un rol imens în acest proces, mai presus de a se fi pretins "minimaliste", se pretindeau sociale.
Este atunci o pledoarie pentru "statul paternalist"? Nu, desigur. Deşi eu ştiu bine că nu sunt deloc puţini, la noi, cei ce-şi doresc un stat în rol de Moş Crăciun, care să poată într-adevăr să aibă grijă de toţi cetăţenii ţării, de la c
