De Munţii Metaliferi a auzit toată lumea. Chiar şi fără voie, căci cel puţin în ultimii ani aurul a fost motivul „metalic“ care a condus la popularizarea zonei, de cele mai multe ori în sens negativ. Şi, din păcate, celelalte aspecte au trecut sau, mai bine zis, au fost lăsate în plan secundar. Pe lîngă aur, oamenii, satele şi locurile sînt ca şi cum n-ar fi. Iar în viitor cu siguranţă că vor dispărea. Deocamdată se mai păstrează sate, de fapt cătune şi crînguri răsfirate, în care oamenii se încăpăţînează să supravieţuiască. O traversare la pas, pe culme, a zonei estice a Metaliferilor, de la Alba Iulia pînă la Orăştie, aduce a călătorie mai mult în timp decît în spaţiu, şi mai mult în pustietate decît în civilizaţie, fie ea şi de tip tradiţional. Cu trenul, distanţa dintre cele două localităţi o parcurgi în vreun ceas, ceea ce e mult chiar şi pentru CFR. Pe jos, drumul pe cărări împădurite de atîta nefolosinţă îţi ia cîteva zile…

Transhumanţă pe Mamut

Din Alba Iulia, o potecă ce s-ar vrea marcată te scoate sus, pe culme, pe vîrful zis Mamut. Altitudinea nu e cu mult mai mare de 750 de metri, iar vizibilitatea e perfectă spre celelalte zone ale Apusenilor, ce se întind dincolo de valea sinuoasă a Ampoiului. Bine, la ora actuală poteca în cauză e de fapt un drum pe care zburdă maşini de teren pline cu oameni „de munte“, dar cînd ajungi în poiana de sub vîrf, dacă ai noroc, poate că dai şi de ciobani. Şi nu de orice fel, ci din cei care mai ştiu încă ce-i transhumanţa. Adică cei care merg doar pe culmi, venind de la Oradea şi îndreptîndu-se spre Sibiu. Două turme ce înaintează una după alta, cu peste 700 de oi, şapte măgari, cinci ciobani şi habar n-am cîţi cîini, că stăteau numai la umbră. În prima turmă sînt „zburatele“, adică oile cu miei mai mari, născuţi prin iarnă, şi berbecii, în cea de-a doua oile cu „cruzii“, mai precis cu mieii mici. De loc îs