Oare călătoriile intră la capitolul experienţe de cunoaştere veritabile? Ce anume poţi cunoaşte sau înţelege dintr-o ţară în opt zile? Turismul e o iluzie colectivă de familiaritate sau cel mai mic numitor comun al experienţelor transnaţionale?

Am plecat la Teheran la invitaţia Ambasadei Iranului, ca „să scriu ce văd“. Şi oare suprastimularea aceasta vizuală cu lucruri noi şi minunate nu e o intoxicaţie perfidă, o vrajă ca un coup de foudre din care dispare discernămîntul şi rămîne… adicţia? Pentru că Iranul vine spre tine cu graţii aproape senzuale şi tot mai vrei…

Fiecare dintre noi are o persona de zi cu zi şi cîteva farmece regizate de seară. Aşa e şi ţara asta. La Teheran te impresionează diurn performanţa citadină, construcţiile record, autostrăzile impecabile, parcurile perfecte. Teheran e un oraş al eficienţei. Seara, totul are paiete, iluminatul stradal e intens, viu, din toate unghiurile, în culori diverse şi schimbătoare. Pentru că persanii sînt hipersociabili şi stau mult de vorbă afară, pe poduri, în parcuri, ba chiar în parcări cu ceva verdeaţă, pe iarbă oriunde, spaţiul exterior este personalizat, un fel de living sui-generis. În moscheile şiite se vine nu doar la rugăciune, ci şi la relaxare. Copiii aleargă fără prea multă pietate pe sub barba lui Khomeini la Jamaran (loc în nordul Teheranului unde a locuit imamul) sau la Behesht-e Zahra (moscheea-mormînt a ayatollahului şi a fiului acestuia, tot imam). Femeile stau de vorbă în dosul perdelei verzi care le separă de bărbaţi (separare simbolică, pentru că segregarea fizică nu e atît de strictă la şiiţi ca la alte secte islamice, dar e adevărat că nu e permisă atingerea dintre un bărbat şi o femeie dacă nu sînt înrudiţi).

Oricine trece prin Teheran ar trebui să vadă tezaurul Iranului, găzduit de banca Markazi Jomhouri. Este o experienţă rară, de obicei turiştii nu sînt pur şi simplu