Se numea Miua şi era un urs roşu, cu vestuţă în carouri şi un ochi puţin dezlipit. Habar n-am de la cine îl primisem şi nici nu cred că mă jucam prea mult cu el, dar seara cînd mă pregăteam de culcare, Miua devenea personajul principal al fanteziilor mele. Era un soi de erou neînfricat, posesor de sabie şi de puteri magice, ajutor de zîno-prinţesă (asta eram eu) şi principala lui misiune era să execute/pedepsească/decapiteze orice coleg de grădiniţă care mă trăsese de păr sau rîsese de mine în timpul zilei. Odată, am făcut imprudenţa să pomenesc despre existenţa acestui personaj unor copii de la groapa cu nisip care nu voiau să mă primească în jocurile lor. O să vină Miua şi-o să v-arate el vouă! Apoi l-am descris cu lux de amănunte, crezînd că astfel îi voi înfricoşa şi vor ceda, însă copiii mi-au adus la cunoştinţă că aşa ceva nu există şi s-au dus să se joace cu găletuşele şi lopăţelele lor ceva mai încolo, prăpădindu-se de rîs pe seama mea. M-am enervat îngrozitor şi, cu lacrimi în ochi, am chemat-o pe maică-mea să le spună ea copiilor ălora că Miua nu-i o scorneală de-a mea şi că ar face mai bine să se teamă de el, dar maică-mea (care de obicei îmi încuraja fanteziile) m-a privit ciudat, m-a luat de mînuţă şi m-a dus acasă, unde mi-a explicat pentru prima dată, pe înţelesul celor 4-5 ani pe care-i deţineam, diferenţa dintre un personaj real şi unul fictiv. Era spre binele meu să înţeleg asta, dar, pe de altă parte, nici mama nu auzise pe atunci despre „ficţionalizarea realităţii“, pe care o practicam în mod inocent la vremea aceea…
Cred că primul personaj „instituţional“, dacă-l pot numi aşa, cu care m-am întîlnit (şi m-am confruntat) a fost diriga din clasele V-VIII. Era profesoară de sport, secretară de partid pe şcoală şi mare organizatoare de tabere la munte, dar prima dată cînd am început să intuiesc că este un adevărat personaj a fost în timpul m
