Probabil nu întîmplător am început să citesc Sefarad de Antonio Muñoz Molina cu gîndul la Alexandru Vona. Ştiam că acesta din urmă provine dintr-o veche familie de evrei marrani izgoniţi din Spania în 1492, ştiam că era înrudit pe linie maternă cu Elias Canetti şi că-şi luase numele de Vona – anagramă a lui Navon, nume românesc tot din arborele său genealogic – la debutul cu Versuri în 1936, deşi el se numea, de fapt, Alberto Enrique Samuel Bejar y Mayor. În 1993, cînd a publicat pentru prima dată în româneşte Ferestrele zidite, romanul său excepţional, am scris despre el în România literară, iar Alexandru Vona mi-a scris o minunată scrisoare. Fusese plăcut surprins de apropierea pe care o făcusem între scrisul său şi cel al misticului San Juan de la Cruz. Chiar aşa era, ecoul lui San Juan se regăsea în Ferestrele zidite la fel de clar ca umbra melancolică a „adevăratei patrii“ din care evreii fuseseră alungaţi – Sefarad, numele ebraic al Spaniei. Efectul era unul cu totul insolit, căci, dincolo de clarele referinţe care s-au făcut mai tîrziu (Robert Walser, Musil, Robbe-Grillet), melancolia grea din toate cărţile sale era moştenită de rafinatul scriitor român interbelic (alungat şi el din România într-o buclă a istoriei care i-a suspendat destinul literar) de la misticii spanioli – ebraici sau creştini.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăSe ştie, Ferestrele zidite, romanul citit de Monica Lovinescu şi Mircea Eliade în manuscris, a fost tradus foarte prost de Claude Sernet, un „stalinist înrăit“ (cum îl numea Monica Lovinescu), astfel încît nu a putut avea un veritabil parcurs francez. El a apărut abia în 1993 în româneşte, iar în 1995 în franceză, de astă dată în traducerea excepţională a lui Alain Paruit. După scrisorile schimbate în 1993, rămăsese să ne vedem la Paris, căci Alexandru Vona nu mai voia