Prin 2000, cartea mea de debut a stîrnit oarecare vîlvă în satul copilăriei, fiind populată cu unele personaje care s-au recunoscut în povestiri, nu doar pentru că unele întîmplări se asemănau cu realitatea, ci şi pentru că – aşa-i la prima carte! – avusesem lipsa de eleganţă şi naivitatea de a păstra în text anumite porecle şi nume adevărate. Oricum, credeam că n-o s-o citească nimeni din sat în afară de-ai mei. După ce TVR Iaşi, prin Cristina Hermeziu, a făcut un reportaj la faţa locului, confruntînd ficţiunea cu realitatea, m-am trezit în mijlocul unei dispute filozofice pe care nu o anticipasem în nici un fel. Trei direcţii de buimăceală s-au născut de aici. În primul rînd, existau personaje care îşi recunoşteau numele, dar nu admiteau nici în ruptul capului ca ele să fi făcut/zis aşa ceva în viaţa lor. În al doilea rînd, au apărut oameni care se identificau cu personajele din carte, convinşi fiind că au făcut/zis lucruri pe care, vă jur cu mîna pe inimă, erau 100% ficţiunea mea. În fine, a existat categoria celor nemulţumiţi, pentru că n-au apărut deloc în carte, dar şi-ar fi dorit din tot sufletul (n-am să-l pot uita niciodată pe reprezentantul acestei categorii, care a venit la poarta mamei cu o sticlă de ţuică, mită pentru a-l face şi pe el personaj într-o viitoare poveste). La toate acestea a pus capac tata, care, întrebat de Cristina ce crede despre literatura mea, a luat un aer manolescian şi a conchis: „Eu cred că tot ce scrie el e adevărat pentru că altfel nu ar mai scrie deloc“ (am mărturie reportajul!).

Serios vorbind, cel puţin în artă, discuţia asupra raportului dintre realitate şi ficţiune mi se pare o chestiune oarecum irelevantă. Din momentul în care analizăm, de exemplu, un text cu pretenţii de literatură sau un film artistic, totdeauna avem de-a face doar cu ficţiunea. Bună sau proastă. Chiar şi simplul montaj al unor întîmplări sau p