Păi, să vă spun. (Profesoara mea de franceză din gimnaziu – doamna Marinescu, o damă fină, cu fuste bleu-ciel cu şliţuri ameţitoare, umblată prin lume, mai mult prin capitalele africane, care ne spunea să nu bem apă după ce mâncăm carbohidraţi, că ne umflăm ca lubeniţele – ne zicea din când în când aşa: Urăsc propoziţiile care încep cu păi şi cu măi, doamnă. Sacrilegiu.) Astă-iarnă începe să-mi sune telefonul de serviciu cam des. Un număr privat. Aşa scria pe ecran. Suna şi nu vorbea. La început, am informat omul c-a greşit, apoi mi-am răcit discursul, pe urmă am fost chiar aspră, am şi înjurat lipsa aia de partener de conversaţie care iniţia apeluri şi am rămas pe zona invectivală, ce să mai. Trebuie să recunosc asta. Iar când aveam o zi foarte aglomerată, dădeam telefonul pe silenţios şi se duceau naibii toate apelurile, că uitam să-l dau la loc. Şi iar înjuram, de data asta aparte.

Avea numărul ăsta privat şi perioade de acalmie. Mă mai lăsa în pace două-trei zile. Colegul meu de birou m-a întrebat de ce nu fac demersuri să rezolv asta. Uite, fiindcă nu vreau. Vreau să scap singură de el, na! Când au venit zăpezile alea mari din februarie, numărul meu privat şi-a amintit de mine. Şi dă-i, şi sună. Uneori, mai răspundeam oarecum normal. Într-o seară, pe o închidere de număr, pe la 9.00 p.m., i-am răspuns cam aşa: Sunt praf de oboseală şi aştept nişte telefoane la care e musai să răspund. Lasă-mă şi tu în seara asta şi mâine, că recuperăm poimâine. Îţi răspund la toate apelurile. Pe cuvânt de trubadură. Şi i se-ntrupează numărului o voce masculină, cu un accent străin – dar oricât e urechea mea de fină, şi este, credeţi-mă, o ureche rarisimă, deşi n-am vreun merit, chestiune de înzestrare – pe care mi-a fost imposibil să-l identific, cu modulaţie testosteronică gravă, plăcută, ba chiar relaxantă. Şi zice: Nu vrei să ieşim la zăpadă? Am eu sanie. Mi-e dor d