Ca practician, poate fi dificil să teoretizezi, mai ales atunci cînd tema e atît de variată şi aproape imposibil de sintetizat. În principiu, alcătuirea scenică a unui personaj de teatru este rezultatul intersectării a trei direcţii: direcţia pe care a decis-o autorul – datele fixe pe care le găsim menţionate în scenariu sau pe care le putem deduce din scenariu, direcţia stabilită de regizor – pornind de la informaţiile din text sau ignorîndu-le cu desăvîrşire, regizorul configureză personajul fie luînd ca model trăsăturile unui om real (sau ale mai multor oameni), fie imaginînd, pur şi simplu, un prototip virtual şi direcţia pe care o construieşte actorul – partea lui de creaţie în acest sens aduce elementele personale, alături de cele specifice psihotipului respectivului personaj, sau compoziţionale, dacă este cazul. În mare, cam acestea sînt treptele principale ale traseului. Acum, fiecare dintre cele trei direcţii implică nenumărate „subdiviziuni“ (sau subcapitole), infinite detalii specifice şi o sumedenie de paşi intermediari. Probabil că cel mai lămuritor ar fi să dăm cîteva exemple concrete.

Bunăoară, Lukas Baerfuss, în piesa Dragoste în 4 tablouri, îşi enumeră cele patru personaje principale, trecîndu-le unul sub altul, imediat după titlu. Apoi, urmează o serie de patru personaje episodice, înşirate pe un singur rînd, separate de virgule. „De ce, oare?“, te întrebi. Răspunsul pe care l-am găsit cînd am montat acest text la Teatrul „Bacovia“, Bacău – 2007, a fost următorul: pentru că, de fapt, cele patru personaje episodice sînt unul şi acelaşi. În acest caz – cine este el, acest personaj cu avataruri şi identităţi multiple? Date fiind acţiunea şi, mai ales, tema piesei, o variantă posibilă şi probabilă este aceea că Băiatul de la hotel, Modelul, Poliţistul şi Misionarul sînt tot atîtea înfăţişări pe care le ia Eros. Şi, incitată de această subtilă