Fiecare dintre noi păstrează într-un colţ de suflet imaginea exactă a micului său paradis terestru: grădina bunicilor, casa părintească, livada de meri în floare, aceeaşi livadă plină de „candelabre“ roş-galbene-verzui cu mii şi milioane de „globuri“ dulci-înmiresmate, lacul cu nuferi, locul unde „pentru întâia oară o fată ţi-a spus: Nu!“, parcul de sub un cer anume, într-un anume anotimp. Despre un astfel de loc ne-a lăsat mărturieClaude Monet (1840–1926), pictorul francez care, prin tabloul său „Impression, soleil levant“ avea să vestească apariţia în lumea artei a curentului numit impresionism. Locul care i-a fost pictorului paradis, în cea de-a doua parte a existenţei sale pământeşti, s-a numit Giverny. Trecătorul prin Paris, dacă este din stirpea celor dintotdeauna hrăniţi „cu hărţi şi stampe“, nu poate să nu ajungă la Orangerie – anexă a Muzeului Louvre, măcar pentru a-şi limpezi în ape de lumini cu străfulgerări de blândă răcoare sufletul şi privirea greu încercată de prea multele imagini de la „reşedinţa“ Giocondei, din ţara de umbre a faraonilor, din regatul Franţei până la acel Bonaparte intrat în legendă, până la… Givernyul de la Orangerie trebuie văzut şezând, ca şi cum, ajuns în grădina pictorului, se cuvine să nu tulburi prin prezenţa ta nici lacul încărcat cu flori de nufăr, nici sălciile despletite ce-şi răsfrâng în ape plânsul mut, nici liniştea înaltă a locului acesta mirific. Două săli ca nişte ample cochilii de scoică refac imaginea Givernyului prin imensele tablouri donate de pictor statului francez şi pentru care statul a dispus amenajarea acestora în exclusivitate. Ca o pictură să dea celebritate unui loc de pe pământ, nu-i deloc nou. Dar ca acel loc să continue peste timp să semene cu o pictură anume, iată semnul cel mai curat de iubire şi veneraţie, pe care be Publicitate neficiarii de comori care suntem cu toţii, tr