Am petrecut Ziua Copilului alături de cei mai curajoşi oameni din Bucureşti, la secţia de oncopediatrie a Spitalului Fundeni. Aceasta este realismul brutal al tablourilor de acolo, cronica unui 1 iunie malign.

1 iunie 2012. Spitalul Fundeni. Secţia de oncopediatrie. Reportaj. Totuşi, acesta este un articol fără eufemismele corecte politic, frecventabile în orice discuţie despre copiii bolnavi, fără militantisme pentru filantropii conjuncturale şi fără empatii contrafăcute. Acest articol n-are nevoie de nimic din toate acestea, pentru că, atunci când vezi moartea, cu două mâini, două picioare, cu ochi mari şi o cicatrice ce traversează capul de la nord la sud, sensibilităţile jurnalistice sunt degeaba. Cinism? Mai degrabă, o frescă brutală despre întâlnirea dintre două lumi, a celor bolnavi şi a celorlalţi.

„Băiat, 12", „fată, 5"

Priviţi!, pe pereţii aceştia verzi, alcătuiţi aproape matematic din plăci de faianţă mici, igienice, stau prinse hârtii mari, colorate, desenate cu acea stângăcie copilărească înduioşătoare. Sunt adunate aici toate fericirile şi toate greutăţile unui copil, toate lucrurile simple de pe lumea asta. E scris aşa: „Vreau să vorbesc, să beau şi să nu plătesc", „să văd oameni zâmbind", „să joc fotbal ca Ronaldo", „să fiu sănătos şi rege" şi e obsedant acest realism scrijelit peste culorile calde, aproape false ale unui curcubeu. Aşa e simplitatea copiilor, aşa sunt năzuinţele lor, mereu răscolitoare, însă aceste desene au o amprentă tristă.

E 1 iunie 2012 şi suntem, aşadar, la etajul 5 al Spitalului Fundeni, la secţia de oncopediatrie. Copiilor care locuiesc aici li se împart cadouri ambalate îngrijit în sacoşe din plastic. Nu ştim ce e în ele, sunt de la Asociaţia P.A.V.E.L., nu ştim dacă sunt cărţi sau jucării, dacă e ciocolată cu alune sau sunt napolitane cu două creme, dar le dăm din mână în mână confuzi şi