În România, ortopedia şi traumatologia aparatului locomotor s-au dezvoltat pornind de la chirurgia generală şi cea infantilă, contribuţii importante având şi tehnicienii ortopedişti. Despre începuturile acestor specialităţi în marile oraşe ale ţării şi despre unele din primele articole de ortopedie-traumatologie publicate de compatrioţi în reviste internaţionale, aflăm din articolul dlui prof. dr. Dan V. Poenaru.

Este bine ca uneori, lăsând la o parte preocupările şi munca zilnică de rutină, să ne aruncăm privirile în trecut şi să ne reamintim de activităţile predecesorilor noştri. Aşa cum observă, pe bună dreptate, primul chirurg ortoped român, dr. Ion Ghiulamila, „este interesant să se cunoască acest trecut al medicinii noastre, de aceea trebuie să se scrie şi să se fixeze cu toată sinceritatea faptele ce s-au săvârşit şi ideile ce au dominat în diferite etape ale dezvoltării, spre a se putea aprecia mai târziu de cei care vor veni din urmă ceea ce s-a făcut în trecut“. Preocupările privind tratamentul afecţiunilor apa­ratului locomotor, pe meleagurile noastre, se pierd în negura vremilor şi sunt greu de readus la lumină. Traumatologia aparatului locomotor şi ortopedia au început să se dezvolte ca specialităţi de sine stătătoare pornindu-se de la activitatea chirurgilor generalişti şi a specialiştilor în chirurgie infantilă şi ortopedie. Primilor le revenea, prin forţa lucrurilor, sarcina de a rezolva mai ales leziunile traumatice ale aparatului locomotor, iar cei din urmă s-au preocupat cu precădere, prin însuşi specificul activităţii lor, de afecţiunile cronice ale aparatului locomotor. Specialitatea noastră s-a plămădit greu şi a necesitat contribuţii susţinute şi din partea tehnicienilor ortopedişti, care au avut un aport important şi au rămas, peste ani, colaboratori apropiaţi ai chirurgilor aparatului locomotor. Trebuie considerat