În sfârşit, liderii Eurozonei discută despre problema care chiar contează: ameninţarea existenţială pentru moneda unică. Săptămâna aceasta, Guvernul spaniol a făcut ceva extraordinar şi periculos şi cu toate acestea corect din perspectiva faptelor.

Miniştrii au recunoscut că băncile trec prin turbulenţe mari şi că vor avea nevoie de infuzii de lichidităţi mai mari decât poate strânge Madridul. Asta e cotitura pe care o aşteptau analiştii: solicitarea unui soi de ajutor bancar internaţional. Asta înseamnă că Germania şi alte state mari ar putea da zeci, dacă nu sute de miliarde de euro Spaniei şi altor state în dificultate, pentru a-şi ajuta băncile.

Recunoscând, în sfârşit, că problema băncilor sale este prea mare pentru a o rezolva de unul singur, Guvernul lui Mariano Rajoy a deschis uşa unei serii întregi de îngrijorări şi întrebări: dacă Spania va trebui să ceară un împrumut uriaş, dacă celelalte state euro au suficient capital politic şi financiar şi dacă, esenţial, asta se va face înainte ca sudul Eurozonei să se transforme într-o problemă de tip Northern Rock.

Înainte de a ajunge la aceste întrebări, merită spus: în sfârşit, liderii Eurozonei discută despre problema care chiar contează: ameninţarea la existenţa euro. Lăsând deoparte austeritatea, uniunea fiscală, inflaţia din perspectiva Băncii Centrale Europene. Cu excepţia Greciei, dizolvarea euro depinde de cum tratează guvernele mizeria din sectoarele lor financiare.

Sigur că şi alţi factori au jucat un rol: scăderea salariilor în Germania a trimis sudul Europei în afara pieţei. Însă problema fundamentală a euro poate fi redusă la esenţă, întorcând o vorbă celebră a lui Clinton: e vorba de bănci, prostule!

Inhibiţie (Liberation)

Atâţia ani de guvernare de dreapta fără pudoare au sfârşit prin a inhiba stânga. Cercul cercetătorilor şi intelectualilor din Ce