Duminică bucovineană de iunie: au înflorit margaretele, a ieșit noua generație de berze, întâia promoție de hribi s-a ridicat din frunziș... Dibuiesc, la Pojorâta, intrarea pe drumul ce urcă Rarăul. Ceaiul de dimineață l-am luat la doamna Lucreția, de cafea ziceam c-o să am parte vizitându-l, la ”Muzeul Oului” de la Vama, pe fostul coleg la liceul din Suceava Ion Orșivschi. Iau încăpere după încăpere – nimeni. Or fi la biserică. Dar de ce au lăsat casa descuiată? Strig, bat în uși – nimic. Îi las o carte în prag și-mi văd de drum.

Peste vreun ceas, sună telefonul: ”Eram în dormitor, cu soața”. ”Bine, Ioane – îi spun - da` făceați în miezul zilei de n-auzeați nimic? Suntem oameni bătrâni, intru la idei!”... Așa că am băut cafeaua – onorabilă de altfel – sus, la cabana Rarău. Știam drumul: dificil, dar de mare și impresionant spectacol. Iată-l acum asfaltat și ferchezuit, chiar să vezi și să nu crezi! Bucovina și-a adăugat încă o floare în buchetul de frumuseți cu care a fost din belșug binecuvântată, și drumul Pojorâta-Rarău poate figura onorabil în traseele firmelor de turism, inclusiv în al acelor internaționale. Au fost necesare lucrări de artă, corectări de traseu, escavări în deblee și umpluturi în ramblee, nu-i vorba de o simplă și obișnuită asfaltare precum cele de la șes. Sigur că și mai bine era dacă drumul ajungea până la cabană și nu se poticnea la câteva sute de metri de destinație, dar nu se pot împlini chiar toate dintr-o dată, să mai rămână câte ceva de făcut și celor care or să vină! C-or fi alții, c-or fi aceiași, important este să nu se aștearnă uitarea și să rămână floricica făr-de centimetrul codiței cu care s-atingă apa din glastră. Un amic (Dumnezeu ne-a blagoslovit cu prieteni) m-a asigurat că s-a asfaltat și vechiul traseu al coborârii către Chiril, pe unde am betegit cândva planetarele vechii Dacii. Îi dau crezare și-o iau spre vale,