De la Duminica Fiului Risipitor pînă la cea a Înfricoşatei Judecăţi a nins aproape neîncetat. De Sîmbăta Morţilor, ne aflam înzăpeziţi în satul meu natal, undeva pe lîngă Bucureşti, aşa că am mînecat spre Sfînta Biserică pentru slujba de pomenire a celor mutaţi de la noi. Aici, pentru că singura sursă termică era harul, ne-am rugat cu căldură pentru morţii şi morţile noastre. Pe drum, Marcela, prima mea iubire, ne-a întîmpinat cu colivă şi cu ruga „Dumnezeu să-i odihnească“. Din colţul ochilor ei se revărsau riduri adînci, nişte şanţuri de deversare a lacrimilor, semn că trecuseră peste ea multe şi aprige toamne. Am luat de la ea farfuria roz de carton cu colivă, i-am mulţumit reverenţios şi am zbughit-o repede în casă, unde, încă de pe hol, un damf de ţuică fiartă ne-a izbit nările. Doi evlavioşi dintre noi şi-au exprimat dezacordul faţă de ţuică, subliniind că nu este materie simpotică şi mai ales liturgică, dar i-am liniştit imediat, promiţîndu-le solemn că după masă vom trece negreşit şi la materia lichidă liturgică, adică la vin. Zis şi făcut! Personajele simpozionului nostru vor fi caracterizate în funcţie de pasajele sau momentele preferate din slujba Înmormîntării: al lui Cristi (Cr.), „Amin zic vouă, că cel ce aude cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică, şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă“, al lui Mihai (M.), atunci cînd preotul stropeşte mortul cu vin şi rosteşte „Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curăţi“, al lui Clement (Cl.) „că numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac, şi cuvîntul Tău adevărul“, al lui Ion (I.) „După aceea noi cei vii care vom fi rămaşi vom fi răpiţi în nori, întru întîmpinarea Domnului în aer, şi aşa pururea cu Domnul vom fi“; al lui Horaţiu (Hori) „toate mădularele trupului acum netrebnice se văd“, al Costenei (Cos.) „Plîng şi mă tînguiesc cînd gîn