Primul lucru pe care il putem constata dupa o luna de experiment pontocratic este ca starea de permanenta agitatie, zumzetul naucitor creat de statiile de televiziune mogulizate cu ale lor excrescente pe bloguri si de discursurile incontinente ale lui Crin Antonescu par sa se fi domolit. Victor Ponta pozeaza in omul “linistii si ordinii”. NU stiu daca si al legii–-vom vedea ce se va intampla in cazul Adrian Nastase, tergiversat de o maniera care intrece orice imaginatie. Inteleg ca urmatoarea infatisare are loc pe 13 iunie, o zi in care, absolut previzibil, Ion Iliescu devine extrem de nervos.
In 1990, FSN-ul strangea randurile in jurul sloganului “Un presedinte pentru linistea noastra”. Brucan proclama necesitatea “partidului mare”. Pluralismul era stigmatizat drept sursa de “instabilitate”. Piata libera era demonizata, timp in care fostii securisti faceau averi ilicite. Avea loc privatizarea nomenklaturii. Decomunizarea era ignorata cu superbie, ba chiar atacata drept “vanatoare de vrajitoare”. NU m-ar mira ca foarte curand Victor Ponta sa anunte ca a sosit momentul sa “o lasam mai moale” cu decomunizarea. Este in fond vorba de discipolul celui care ii persifla pe cei care “ling dosare”…
In 1990, fostii asistenti si lectori de la “Stefan Gheorghiu” (Vasile Secares, Virgil Magureanu, Iosif Boda, Dorel Sandor, Elena Zamfirescu), fostii cercetatori de la Centrul de Studiere a Tineretului de pe langa CC al UTC (Petre Datculescu, Vladimir Pasti) si cati altii lucrau de zor la intemeierea ideologica a ceea ce H.-R. Patapievici a definit drept sistemul Iliescu. In parte, cum putem constata, au izbutit. Insa doar in parte. Dar ideologia construita atunci este fundamentul “teoretic” al pontocratiei.
Pontocratia este efortul neo-nomenklaturist, inradacinat in ranchiuna nedisimulata si apetit vorace pentru acapararea tuturor resurselor, materiale si simbol
