Printre multele măsuri bune luate de directorul Arhivelor Naţionale ale României se numără şi cîteva mai puţin bune. Cum e şi firesc. Dar cea care mi se pare cu adevărat dezastruoasă şi hilară este colaborarea cu Poşta Română. Adică: taxa foto sau xerox, sau scanner, sau ce-o fi ea, nu mai poate fi reţinută de slujbaşii arhivelor, despovăraţi astfel de tot felul de acuzaţii (aşa fu justificată măsura), ci de către o instituţie independentă. Şi dintre toate instituţiile independente de pe glob, domnul director sau conducerea Arhivelor Naţionale sau cine o fi fost au ales cea mai independentă şi cea mai „reformată“ instituţie din România: Poşta Română. Că este o adevărată „plăcere“ să treci pe la Poşta Română o ştie tot omul, mai ales că prin multiplele servicii oferite ajungi, vrînd, nevrînd cel puţin... de mai multe ori pe an pe la Poşta Română. Aşa că instituţia cu pricina s-a gîndit să ne multiplice „plăcerea“ de a lucra cu Poşta Română. Cum? Păi, după ce primeşti, pe un kilometru de hîrtie, contul bancar, codul IBAN, CUI, adresa trezoreriei şi toate cele, eşti trimis frumuşel la cea mai apropiată poştă să plăteşti. Şi te duci, ca orice cercetător pasionat gata să sacrifice timp, bani, bună dispoziţie, nervi, orice pentru cercetare.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriClădirea Poştei, la nici cinci minute, superbă, dar amenajată ca poştă este mai mult decît... neplăcută. Atmosfera te duce cu gîndul la o fierărie... boc... boc... boc... doamnele poştăriţe ştampilează de zor şi fără spor; iar ştampilatul nu se opreşte niciodată, aşa cum ciocanele fierarului nu se pot opri decît la sfîrşitul potcovitului... toată ziulica doamnele potcovesc scrisori într-un zgomot asurzitor, peste care se suprapun strigătele tuturor, singurul mijloc de a te face
