Eram singur, pentru prima data in viata, uitat, abandonat de toti adultii aceia care traiau in lumea lor mare, fara sa o bage in seama pe a mea, cea mica si insignifianta.

Ce-am sa va povestesc acum s-a intamplat demult, intr-un orasel de munte, in vremuri mai bune. Sa fi avut vreo opt-noua ani, eram mic, curios si credul si-mi facea placere sa fiu printre oameni (trasatura pe care intre timp am pierdut-o), ceea ce insemna ca tineam sa fiu luat peste tot pe unde se duceau ai mei, petreceri, aniversari, botezuri, dar cel mai mult imi placea sa merg cu ei la familia Tautu - unchiul si matusa tatalui meu - nu pentru ca ar fi fost mai darnici sau mai atenti cu mine, ci pentru ca stateau la casa, o casa marisoara, cu gradina, lucru rar intr-un oras inghesuit, intesat de blocuri turn si apartamente mici, sufocante. Se spunea ca, in tinerete, Tatiana fusese sotie de mosier undeva pe langa Odessa, iar Tudorel, bucurestean la origine, lucrase ca grajdar pe mosie. Se mai spunea ca intre cei doi se infiripase o iubire atat de puternica incat, intr-o zi, se hotarasera sa fuga impreuna in lume. Ea isi luase toate bijuteriile, el nu prea avusese ce sa ia, dar stia sa mane caii de la trasura. Povestea am auzit-o de la bunica-mea, sora lui Tudorel, dar daca era adevarata sau realitatea fusese de fapt mult mai prozaica, n-as putea sa va spun. Cert e ca multa lume se perinda pe la ei si petrecerile se tineau lant. Cum spuneam, erau vremuri (mai) bune. In ziua aceea cred ca sarbatoream onomastica cuiva, o Elena sau un Constantin, caci afara era cald, dar nu inca vara. Plecasem de acasa pe la pranz, iar intre timp se facuse seara. Iesisem din nou in gradina, de unul singur, caci oricat s-ar fi straduit adultii, pana la urma tot uitau de mine si atunci trebuia sa-mi gasesc o ocupatie. Fusesem la catel, ma jucasem cu pisicile, dadusem de mancare la gaini, mai era un singur loc unde