Primul lucru pe care îl putem constata după o lună de experiment pontocratic este că starea de permanentă agitație, zumzetul năucitor creat de stațiile de televiziune mogulizate cu ale lor excrescențe pe bloguri și de discursurile incontinente ale lui Crin Antonescu par să se fi domolit. Victor Ponta pozează în omul „liniștii și ordinii“. NU știu dacă și al legii - vom vedea ce se va întâmpla în cazul Adrian Năstase, tergiversat într-o manieră care întrece orice imaginație. Înțeleg că următoarea înfățișare are loc pe 13 iunie, o zi în care, absolut previzibil, Ion Iliescu devine extrem de nervos.

În 1990, FSN-ul strângea rândurile în jurul sloganului „Un președinte pentru liniștea noastră“. Brucan proclama necesitatea „partidului mare“. Pluralismul era stigmatizat drept sursă de „instabilitate“. Piața liberă era demonizată, timp în care foștii securiști făceau averi ilicite. Avea loc privatizarea nomenclaturii. Decomunizarea era ignorată cu superbie, ba chiar atacată drept „vânătoare de vrăjitoare“. NU m-ar mira ca, foarte curând, Victor Ponta să anunțe că a sosit momentul să „o lăsăm mai moale“ cu decomunizarea. Este în fond vorba de discipolul celui care îi persifla pe cei care „ling dosare“…

În 1990, foștii asistenți și lectori de la „Ștefan Gheorghiu“ (Vasile Secares, Virgil Măgureanu, Iosif Boda, Dorel Sandor, Elena Zamfirescu), foștii cercetători de la Centrul de Studiere a Tineretului de pe lângă CC al UTC (Petre Datculescu, Vladimir Pasti) și câți alții lucrau de zor la întemeierea ideologică a ceea ce H.R. Patapievici a definit drept sistemul Iliescu. În parte, cum putem constata, au izbutit. Însă, doar în parte. Dar ideologia construită atunci este fundamentul „teoretic“ al pontocrației.

Pontocrația este efortul neonomenclaturist, înrădăcinat în ranchiuna nedisimulată și apetit vorace pentru acapararea tuturor resurselor, materiale și si