Subiectul este extrem de interesant pentru că a dominat cultura (literatura, cinematografia, teatrul, pictura) în perioada comunismului timp de aproape o jumătate de secol. Este un semn îmbucurător pentru intenţia demonstrată de Uniunea Scriitorilor de a analiza «trecutul care nu mai trece», istoria care a cunoscut uneori o deformare şi o falsificare voluntară şi intenţia de a construi o «cultură a memoriei» care este parţial absentă.

Istoricul Pierre Nora vorbea chiar şi despre «locurile memoriei». Subiectul este cu atât mai interesant şi de actualitate pentru că cenzura şi autocenzura nu au dispărut o dată cu aparentul deces al comunismului şi care se manifestă din plin prin «politiquement correct» şi «la pensée unique» practicate intens în Apus.

Am avut plăcerea să organizez în colaborare cu Uniunea Scriitorilor şi Editura ALLFA, în 2009, un colocviu intitulat Scriitorul, Cenzura şi Securitatea, la care au participat mai mulţi scriitori români, dar şi istoricul Stéphane Courtois, coordonatorul volumului Cartea neagră a comunismului care s-a vândut în milioane de exemplare şi a fost tradus şi în România.

O să abordez pe scurt mai multe teme:

1. Încercarea de a defini cenzura şi autocenzura.

2. Cenzura teologico-religioasă.

3. Procesele literare.

4. Experienţele personale în acest domeniu.

1. Cum se pot defini cenzura şi autocenzura?

Cenzura este o interdicţie, o negaţie, o condamnare, o reprobare, o excomunicare, iar simbolul este «foarfeca». Cenzura este Răul concret de fiecare zi, iar cei care îl contrazic sunt mereu în căutarea lui «unde malum?» (Unde se ascunde Răul?), evocat de Paul Ricoeur. Autocenzura este o ascundere, o teamă, o refulare conştientă sau inconştientă în substraturile psihice evocate de Freud. Dar poate cea mai bună definiţie a împotrivirii în faţa cenzurii a fost dată de Ca