"Jurnaliştii nu au acces la petrecerile private" m-a anunţat, metalic, o duduie de la biroul de presă. Ele sunt organizate de sponsori şi ei decid cine intră, a pasat ea responsabilitatea. De fapt, petrecerile oricărui festival de film sunt interzise publicului larg din cauza puternicul lor efect demitizant. Ce rost are să se afle că actorii, regizorii, scenariştii sunt şi ei oameni? Că flirtează, beau, mănâncă cu gura deschisă? E de-a dreptul traumatizant. Ştiam asta, că artiştii sunt şi ei oameni şi că e mai bine să le vezi filmele decât să-i cunoşti. Cu toate astea am făcut tot ce am putut şi am intrat aseară la cele două petreceri majore din agenda TIFF: Kodak şi HBO. "Dacă nu reuşeşti să intri pe blat, nu eşti jurnalist", m-am îmbărbătat.
Secretul (pe care îl spun doar aici) nu e să sari gardul sau să intri pe la bucătărie, ci să accesezi cel mai greu de fraudat sistem (care, de fiecare dată, e cel mai uşor de păcălit): covorul roşu, intrarea principală. Intri, aferat, într-o limuzină oficială şi rosteşti destinaţia, sigur pe tine şi privind absent pe fereastră. Şoferul nu va îndrăzni să te contrazică. Ai grijă să te lase exact în faţa locului unde e petrecerea. Abordezi aceeaşi mină plictisită şi cu un pas hotărât şi privind înainte, defilezi printre filtrele de securitate, fluturând orice legitimaţie găseşti prin portofel. Orice ezitare este fatală şi la orice eventuală întrebare se raspunde în dodii, obligatoriu din mers şi fără a se privi interlocutorul. Am intrat, intru de fiecare dată.
Chios este un local somptuos, pe malul lacului din Parcul Central, vizavi de un cazinou recent renovat, "care arată ca afară", după cum mi-a spus, mîndru, un şofer de taxi. Cînd am ajuns, se dădea startul unei competiţii pe lac între lebede-hidrobiciclete, în lumina - cum altfel? - a unor reflectoare gigantice. Seara începea ironic, în timp ce cineaştii icneau
