„Nu se mai poate stabili cu precizie momentul când proza sălcie devine poezie”, scrie Marin Mincu. Fraza am scos-o din antologia pe care mi-a dat-o, cândva, la Târg. El nu ştie că o ţin la o lungime de braţ. Nu ştie – pentru că e mort.
Nu se poate stabili momentul când proza devine proză sălcie, spun eu. Va trebui să-i rog să-mi atragă atenţia (să nu strice hârtia şi spaţiul), cum i-a cerut un episcop lui Gil Blas să-i spună când vor fi devenit apă de ploaie predicile lui. E drept că s-a supărat foc când i-a spus. Te pomeneşti că şi eu!
Iar îmi găsesc trăsături comune cu oameni mari. De rândul ăsta cu Márquez. Tufă la matematică, la fel ca Jung. În plus: slab la ortografie. Deci, mai pot să sper. Mai ales că, vorba lui Marcel, nu sunt bătrân.
Hotărăsc să-mi scriu şi eu memoriile. Încep chiar acum. Cea mai veche amintire: mă găsesc într-o maşinuţă roşie, cu pedale, în curtea cimentată a grădiniţei din Josefin unde fratele meu ar fi să fi fost „student”, cu ocazia decernării premiilor de sfârşit de an. Câteva întrebări. Se dădeau premii la grădiniţă? Să zicem că da, deşi cred că nu. Mă puteam găsi în maşinuţă în acea zi? S-ar fi potrivit vârsta, Ion fiind cu patru ani şi jumătate mai mare? Dacă şi-a încheiat studiile preşcolare la şase ani, nu. Aş fi fost prea „firav” ca să împing pedalele. Dacă la şapte ani, s-ar fi putut. Nu şi să fim în Josefin, la mai bine de doi kilometri de casă. Nu l-ar fi trimis până acolo la grădiniţă. Deci, mai mult ca sigur, aşa ceva nu s-a întâmplat. Nu sunt un memorialist creditabil. Ca atare, ca om onest (citeşte: cap pătrat), pun capăt memoriilor aici.
Când recitesc. De ce să împing pedalele? Poate mă puseseră acolo şi atâta tot. Că tot mi se spunea un „unde-l pui, acolo stă!”.
Citesc în cartea lui Márquez o frază atribuită lui Lenin: „Dacă nu te amesteci în politică, până la urmă poli
