A fost o mare agitaţie. Partidele se agitau în Parlament pro sau contra trimiterii urgente de trupe în Albania, de fapt pro sau contra aderării la NATO. Militarii se agitau să selecteze oamenii, să strângă tehnica necesară, să facă planurile de operaţii. Presa revărsa imagini şi informaţii despre o ţară care intrase brusc în anarhie totală, cu armată, poliţie, justiţie, primari, funcţionari etc. dizolvaţi peste noapte într-un haos dominat de bande mafiote înarmate ce devalizaseră armamentul portabil din fostele cazărmi ale armatei. Cu alte cuvinte, era o agitaţie şi un sentiment de risc maxim al misiunii, pe care l-a împărtăşit toată lumea până ce detaşamentul Sf. Gheorghe s-a întors acasă.

Aflat la început de mandat, preşedintele Constantinescu şi-a impus punctul de vedere privind "România ca furnizor de securitate, nu doar consumator de securitate europeană", cu alte cuvinte să aducă un argument concret, dacă voia să aibă o şansă spre a primi invitaţia de aderare la NATO pe ultima sută de metri înaintea summit-ului de la Madrid ce urma să se desfăşoare la începutul lui iulie. Acel argument concret au fost cei 400 de militari şi tehnica aferentă constituiţi într-un detaşament de infanterie botezat ROMDET Sf. Gheorghe, chiar de 23 aprilie 1997, ce urma să plece în Albania, în misiunea Alba, iniţiată de OSCE şi încredinţată Italiei spre comandă şi coordonare.

Eu am avut doar 30 de secunde de reflecţie dacă accept sau nu să plec în misiune ca ofiţer de presă al detaşamentului, în timp ce şeful meu, colonelul Pricină, era "pe scurt" (reţeaua telefonică securizată a MApN) cu şefii din minister, şi am acceptat. Era o şansă reală de a face ceva serios ca jurnalist militar, nu doar festivisme şi jocuri demonstrative. Dar toată plecarea în misiune a însemnat numai festivisme şi jocuri demonstrative de ochii presei, în scop politic: ceremonie de trecere prezide