Mă trezesc cu noaptea-n cap într-o cameră impersonală de hotel. Imediat îmi recapitulez situaţia: sunt într-un oraş străin. Am fost toată seara precedentă în mijlocul unei ceremonii.

A trebuit să fac faţă, ca un mire la nuntă, stresului de a întâlni o mulţime de oameni, fiecare important în felul lui. Cum trebuie să te arăţi în faţa celorlalţi că oamenii să fie mulţumiţi? "E simplu, fii tu însuţi", eşti de obicei sfătuit. Dar dacă "a fi tu însuţi" n-are nici o legătură cu ceremoniile de orice fel?

Am dat, ca de obicei, zilioane de interviuri. Urăsc interviurile. O doamnă sau un domn necunoscut se aşază în faţa ta, deschide reportofonul şi te întreabă ceva care, de obicei, ţi-e total indiferent. Întrebarea e într-o engleză chinuită. "Ce părere aveţi despre...?" Tu eşti extenuat de călătorii, uneori bolnav, dar trebuie să răspunzi. De unde naiba să ştii ce părere ai? Gândeşti ceva în româneşte, traduci în engleza ta chinuită. Mai târziu jurnalistul va asculta înregistrarea, va retraduce în limba lui, va reformula totul şi va pune pe hârtie ce-a înţeles şi el din ce i-ai spus. E un telefon fără fir în care până şi bruma de sens pe care-au avut-o gândurile tale se duce pe apa Sâmbetei, se transformă de multe ori în contrariul a ce-ai vrut tu să spui.

Termini cu un jurnalist, după o oră de conversaţie, şi te aşteaptă deja altul în anticameră. Te va lua de odihnit şi te va supune altui interogatoriu. Sunt cam patru într-o zi de lucru obişnuită. Şi ia-o de la capăt cu ce crezi tu despre. În infern, bănuiesc, voi fi pus să dau interviuri pentru întreaga eternitate.

În fine, apare interviul într-un ziar, însoţit de fotografia în care, de regulă, arăţi cel mai rău. Nici măcar nu te poţi supăra, jurnalistul străin măcar nu ţi-e ostil. Ţi-a făcut şi el treabă cum a putut. Doar când interviul tău ajunge în România, pe mâinile şoimilor