Într-o zi mohorâtă din toamna trecută, ruptă parcă din "Rap­sodii", m-a vizitat nepoţelul meu, David, un omuleţ de doar trei anişori.

Cu un zâmbet ştrengar în colţul gurii, mi-a strecurat în palmă un melc găsit la margine de drum. Se gră­bea, pasă-mi-te, aşa cât se poate grăbi un melc, să-şi caute culcuş bun de iernat. David ştia că iubesc animalele şi spera că voi pune melcul la adăpost. L-am botezat Codobelc, apoi i-am cântat cântecelul lui preferat: "Melc, melc, codobelc/ Scoate coarne boureşti...". În căldura căminului, se înviorase şi melcul, şi David, iar eu parcă dă­dusem în mintea lor. Ştiam că melcii hibernează iarna, după ce se hrănesc bine, îşi deretică odă­ile întortocheate, apoi îşi acoperă intrarea cu o uşiţă transparentă, lăsându-şi doar o ferestruică pen­tru aer. I-am găsit locşor într-o jar­dinieră şi l-am acoperit cu frun­ze veştede. Da, îi plăcuse noua lui reşedinţă, aşa că în câ­teva clipe s-a şi răsucit ca un sfre­del, afundându-se în pământul reavăn; mai adânc, tot mai adânc, după cum zilele deveneau tot mai reci. Joaca se cam terminase, iar lucrurile deveneau din ce în ce mai serioase. Îl urmăream pe Codobelc şi totul era "ca la carte". Chiar dacă soarele mai arunca priviri piezişe, melcul îşi urma destinul. Era primul semn de iarnă grea, şi aşa a şi fost. Am iernat şi noi, şi melcul, complici într-o taină numai de noi cu­nos­cută.

Dar iată că a venit şi pri­măvara, cu "soare şi cer senin", dar Codobelc nu se ivea. Eram în­grijorată pentru viaţa lui şi apoi... trebuiau puse flori la fe­reşti. Cu sfială, am răscolit pă­mântul şi mi-am revăzut priete­nul nostru comun. L-am încălzit în căuşul palmei, dar în zadar. Nu mică mi-a fost mirarea să des­co­păr în locul uşiţei lui o adevărată lespede de calcar alb-sidefiu. A­veam mari îndoieli că mai tră­ieşte, îmi re­proşam, chiar, că l-am oprit din drumul lui. Dar lecţia de supravieţuir