L-am reîntîlnit pe Marco Cugno în ceea ce acum ştiu că era una din ultimele sale zile de viaţă. Traducătorul, profesorul, criticul a încetat din viaţă în dimineaţa zilei de 5 iunie. Fiind vorba despre cineva legat prin atîtea fire de cultura şi literatura noastră, aş putea spune că a fi ultimul pe român cu care a vorbit faţă în faţă reprezintă pentru mine un trist privilegiu.

Am ajuns la Torino într-un moment în care agitaţia Tîrgului de carte la care România a fost ţară invitată se stinsese cu totul. Adică într-un moment de calm asocial şi anistoric în ceea ce priveşte chestiunile româneşti. Marco se afla la biroul lui (încă şi al lui, deşi fusese formal pensionat cu ceva timp în urmă) din Palazzo Nuovo (cea mai nouă clădire a Universităţii, al cărei funcţionalism abstract îi era complet antipatic). Şi privea cu o anume destindere şi relaxare nu doar prin geamul larg al încăperii, către semeaţa Mole Antonelliana („cea mai înaltă clădire din Europa ridicată fără beton armat“, mi-a explicat, cu mîndrie de vechi torinez; un torinez supărat, însă, de neoanele tricolore aplicate de edili în jurul vîrfului turnului), cît, mai ales, către trecut şi viitor.

Dacă stau să mă gîndesc, prezentul aproape că n-a existat în discuţia noastră, continuată apoi prin pieţele centrale ale somptuoasei capitale piemonteze. Pe de o parte, Marco se deplasa liber spre viitor, vorbind cu entuziasm despre proiectele sale. În primul rînd, despre completarea şi reeditarea monumentalei La poesia romena del Novecento, apărută în 1996 la Editura Dell’Orso (volum pe care l-a finanţat sacrificînd, ani la rîndul, sumele pe care le avea la dispoziţie pentru participări la congrese şi pentru alte înlesniri şi deductibilităţi profesionale). Pe de altă parte, Marco se întorcea mereu în trecut, în planuri şi noduri diferite ale acestuia, şi mereu din alte perspective. Sim