Dincolo de prestanţa pe care o degajă, dincolo de iluzia de putere din care uneori se hrăneşte, critica rămîne o formă prin intermediul căreia discursul cultural se autoreglează, se autocentrează. Este un act de coparticipare la un proces de devenire. A literaturii, în cazul nostru. Cînd spun coparticipare nu mă refer doar la faptul că, esenţialmente, critica însoţeşte creaţia literară propriu-zisă, o promovează şi o ajută să se decanteze. Ea mai are abilitatea de a re­scrie istoria unor opere sau a unor fenomene din perspectiva contextelor variabile ce lucrează uneori în favoarea, alteori împotriva respectivelor opere sau fenomene literare. Din acest motiv cred că este absolut necesar ca actul critic să fie ţinut sub observaţie. Trebuie să vedem periodic în ce măsură acesta reuşeşte să-şi conserve natura, chiar şi atunci cînd face eforturi disperate de a se reinventa pentru a rămîne cu adevărat performant. Cîteva dintre lucrările recent apărute ne pot ajuta să ne clarificăm în legătură cu stadiul actual al criticii literare româneşti. Măcar aşa, în secţiune. Ar fi util să înţelegem caracteristicile aceluidrum lateral asumat de critici, în încercarea fiecăruia de a evita dubletele culturale. Discut aici cîteva cărţi foarte diferite între ele. Deşi nu există între acestea legături foarte strînse, rămîne totuşi ceva care le apropie. Dar despre asta, ceva mai tîrziu. Argumentele criticului Mă opresc mai întîi asupra cărţii Biancăi Burţa-Cernat. Absenţa unei lucrări referitoare la apariţia şi devenirea femeii-scriitoare în cultura română îi serveşte cercetătoarei drept argument cît se poate de serios al propriului demers: „Cartea de faţă încearcă să contureze o «hartă» a prozei autoarelor din prima jumătate a secolului XX […]. Tema «afirmării Scriitoarei în literatura română» nu va fi abordată, ca atare, de pe versantul unor teorii feministe ostile noţiunii de ierar