„Liniştea de dinaintea liniştei“

de Paul Vinicius, Editura Tracus Arte

Născut la Craiova în 1953, Paul Vinicius este bucureştean prin ștampilă veche. Nu avea cum altfel, de vreme ce meseria tatălui l-a adus încă de la un an în Capitală – unde a şi rămas. Peste vâna lirică a zonei de naştere s-a adăugat la viitorul poet şi acea ironie muntenească, un răspăr de câmpie sudică, sub un cer tăios ca un brici nemţesc, toate bine aşezate sub o gamă sentimentală care fac deja o şcoală în poezia românească.

Vinicius a debutat destul de târziu, în 1998, cu volumul „Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate“ (Ed. Crater), deşi a fost cursant serios al Cenaclului Universitas, coordonat între 1983-1990 de profesorul şi criticul literar Mircea Martin, acolo unde s-au format şi ilustrat poeţi care contează azi: Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan es. Pop, Iustin Panţa, Vasile Baghiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Anca Mizumschi etc.

Venind târziu, Vinicius a convins pe loc: a luat premiul de debut al USR şi al ASPRO. A recidivat rapid, după anii de aşteptare, cu „Eclipsa“ (1999) şi a mai publicat un volum foarte bine primit de critică, „Studiu de bărbat“ (2002), dovedind că e un poet de gestaţie, deşi pare că scrie relativ uşor. Uşor, dar versurile sale au greutatea metalelor rare, ca şi efuziunea hidrogenului scăpat din butelia scafandrului aflat în preajma rechinului. E ceva sentimental peste poate în poezia acestui veşnic îndrăgostit de femei, undeva între eros şi agape, veşnic în ceartă cu lumea, un fel de James Dean trecut de vârsta poeziei noastre, poate cel mai cald prieten al poeţilor care, în cele din urmă, reuşesc cu toţii să-l dezamăgească. Un dezamăgit care nu disperă însă, un franctiror fără front şi fără adversari vizibili, aşa poate fi văzut şi în acest volum apărut anul trecut Paul Vinicius, un volum cu