"Cum trebuia să se prezinte la Caragiale oricine, aşa s-a prezentat şi moartea. Fără anunţare. Fără multe preambuluri şi, dacă ar fi avut vreme să o salute, Caragiale desigur că i-ar fi adresat o ironie"... scria un confrate ziarist, în iunie 1912, la aflarea, în ţară, a veştii morţii lui Caragiale. Dureroasa ştire fusese comunicată, de la Berlin unde dramaturgul se autoexilase, de către soţia acestuia, care în chiar ziua morţii, sâmbătă, 9 iunie, a trimis o telegramă lui Take Ionescu conţinând doar aceste două cuvinte: "Caragiale a murit", şi o semnătură simplă: "D-na Caragiale".
Telegrama ajunsese în Capitală sâmbătă seara şi a fost imediat retransmisă fruntaşului conservator-democrat la Sinaia, unde se afla în vacanţă. Acesta trimite la rându-i un răspuns de condoleanţe, tot telegrafic: "Nu pot descrie jalea mea pentru moartea scumpului prieten, iubitul dumitale soţ şi cel mai mare dramaturg român. În durerea generală, fie să găseşti curajul ca să suporţi o astfel de pierdere". În aceeaşi zi, ministrul nostru plenipotenţiar la Berlin, Beldiman, trimite o telegramă Ministerului de Externe. Se încep imediat pregătirile pentru ca rămăşiţele pământeşti ale scriitorului se fie aduse în ţară, înmormântarea urmând să aibă caracter de doliu naţional.
Ziarele de acum o sută de ani se întrec să publice pagini întregi despre marele defunct. Unele dintre ele sunt adulative, altele caută senzaţionalul, aducând dinaintea publicului curios "amănunte asupra morţei". Iată ce transmite corespondentul la Berlin al "Dimineţii", ziarul lui C. Mille, care cu numai câteva luni înainte îi dedicase câteva pagini aniversare: "Caragiale a murit ieri, sâmbătă, în locuinţa sa din Schoeneberg. În noaptea spre sâmbătă nu se simţise tocmai bine şi avusese vărsături, dar starea generală nu era alarmantă. Moartea a survenit pe la amiază. În dimineaţa de ieri nu intrase nimeni în c
