Într-o Notă a autorului la antologia Ştergerea completă a feţei (Ed. TipoMoldova, 2012), Paul Aretzu ne spune că îşi propusese să renege ceea ce scrisese înainte de Cartea psalmilor (apărută în 2003), dar că a renunţat pentru a „pune în evidenţă evoluţia gândirii (sale)”.

Bine a făcut, fiindcă lepădarea de grija mai lumească a poeziei ante-psaltice ar fi deformat destul de serios perspectiva asupra unei creaţii deloc neglijabile realizate de la debutul cu Carapacea de sunete (1996) încoace, iar frontiera ce desparte cele două spaţii ale scrisului său nici nu e chiar atât de ermetică. Prima carte anunţa un poet cu mari disponibilităţi de fantazare în marginea „realului”, propunând un personaj sui generis în omul gri, a cărui biografie simbolică o şi desfăşoară poemele, într-o suită de secvenţe care alcătuiesc până la urmă un soi de portret în mişcare al unei sensibilităţi predispuse, ca să zic aşa, la viziune. Poate şi numele aparent comun sugerează o anume ambiguitate, o zonă de penumbre propice reveriei şi imaginaţiei gata să salte vederea către proiecţia himerică. Ni se şi spune într-un loc că, „tânjeşte după haos”, după ce fusese „acomodat la real” de dascălii săi. Numai că el trăieşte autentic mai degrabă în această dezordine fertilă a visării, a revelaţiilor punctuale, a întâlnirilor neaşteptate dintre faptul foarte comun, cotidian, şi devierile fanteziste ce le plasează într-o dimensiune „miraculoasă”, în linia ştiutului „merveilleux” suprarealist. O trimitere la Drumeţul incendiar ori la Vasco de Gama ale lui Gellu Naum se poate face destul de uşor, fiindcă, dacă personajul lui Paul Aretzu nu e de deloc „revoluţionar”, revoltat, sfidătornonconformist, el are totuşi neastâmpărul imaginativ al cuiva care e mereu dispus şi capabil să răstoarne ordinea logică a lucrurilor, făcând insolit banalul şi dându-i pâlpâiri de aură. El trăieşte în „cantonu