În chiar ziua startului în campionatul european să-l lăsăm să înceapă liniştit, că prilej să-l întoarcem pe toate feţele vom tot avea. Până la splendoarea în iarbă care va fi la Wimbledon, să ne îndreptăm către cea din zgura de la Roland Garros. L-am văzut iarăşi pe Djokovic pus cu spatele la zid şi degeaba. Tsonga a avut patru mingi de meci, dintre care două legate. Djokovic nu mai pare chiar aşa impenetrabil, a mai arătat-o de-a lungul turneului, dar felul în care a putut juca tocmai acele mingi de meci pentru adversarul său mă face să enunţ următorul paradox: pentru a-l învinge pe Djokovic nu trebuie să-ţi procuri mingi de meci!
Dincolo, în celălalt sfert, Federer a fost chinuit rău de Del Potro, care a avut două seturi la zero! Evoluţia scorului a fost diferită faţă de Djokovic, totuşi exact în acelaşi moment favoriţii erau conduşi cu 2-1 la seturi. A fost singurul punct de intersecţie, căci şi în continuare lucrurile au curs diferit. Pentru Federer a fost floare la ureche, Del Potro resimţind dureri la piciorul protejat (sau poate asta a fost o acoperire perfectă pentru o condiţie fizică aproximativă), în timp ce pentru Djokovic a urmat un set uriaţ, cu acele mingi de meci salvate, pentru ca în decisiv să domine mai ales mental.
În ziua următoare a mai rămas doar unul. Unul, unicul, Nadal. Din trei tenismeni fără set pierdut până în sferturi, toţi spanioli, doar el a păstrat trendul. Mărturisesc că nu mă aşteptam. Almagro mi se părea ceva mai copt, poate chiar este, dar iată că nu pentru Nadal. În ultimul sfert de finală s-a spart monolitul celor patru granzi, care de fapt sunt doar trei, fiindcă Murray e doar un fel de uzurpator la podium. Ferrer a pierdut un set, dar el va fi un adversar mult mai incomod pentru Nadal decât ar fi fost scoţianul. Poate n-o să-l bată, că nu-l mai poate prinde în starea aia de epuizare de la sfârşitul anului trecut,
