Moftul român vrea şi trebuie să fie cronica vremii în care i-e dat să trăiască, sub soarele todeuna vesel al acestei adesea mîhnite patrii. Istoricul viitor, voind să aştearnă povestirea interesantei noastre vremi, nu va trebui, credem, să nesocotească nota noastră, dacă va dori, în folosul lumii lui, să dea acordul exact al împrejurărilor lumii noastre româneşti.
– A! dar ce-i asta? Iată că Moftul român îşi permite să ia un ton grav!
– Ei! şi de ce nu, domnule cititor?... De ce, o dată, la o ocazie mare, Moftul român să nu-şi permită şi el un ton grav, cînd atîţia confraţi gravi, foarte adesea în cele mai mărunte ocazii, îşi aleg de preferinţă tonul caraghioz?
Da... Luăm tonul grav, fireşte, fiindcă voim să vorbim de un lucru sacru, la care trebuie să se-nchine orice român – de „Liga pentru Unitatea culturală a tutulor românilor“. Ştim că s-au găsit pe ici, pe colo pesimişti şi sceptici – pădure fără uscătură nu se poate – cari au zîmbit maliţios cînd, acum cîţiva ani, naţiunea noastră, toată românimea, străfulgerată de unul şi acelaşi fior, a înfiinţat Liga... Ridicau din umeri la orice manifestaţie – şi trebuiau să ridice foarte des; pufneau înfundat în faţa acelui entuziasm grandios; de cîte ori le arătai pornirea aceea generoasă a unui neam întreg, acel uragan de patriotism şi românism, îţi răspundeau ca nişte cobe: urma alege! A! n-am să uit vreodată ce mi-a fost dat să văz! Era în primele zile ale înfiinţării acestei sacre instituţii naţionale – o zi strălucitoare. Oraşul sclipea adornat cu flori, ramuri şi culorile noastre. Un popor întreg în veşminte de sărbătoare. Clopotele sfinte umpleau largul cu glasurile lor evlavioase. Sus, albastrul topit în lumina soarelui; jos, păduri imense de tricoloruri, fîlfîind mîndre la bătaia vîntului, deasupra unui vast ocean de capete omeneşti. Un popor întreg, vrăjit de atîta frumuseţe dinafară şi de
