"Am fost în toată Europa şi ne-am descurcat în fiecare orăşel, pentru că au indicatoare. La noi însă eşti pierdut dacă nu eşti din zonă."
Aceasta este una din multele nemulţumiri pe care clasa de mijloc din România, oamenii care au început să circule prin Europa ca şi cum s-ar duce la Ploieşti, o are când vorbeşte despre administraţia publică locală. Are duminică într-adevăr posibilitatea să schimbe ceva?
12 milioane de români au călătorit în străinătate în 2011, faţă de 6 milioane în 2000. În unsprezece ani, din care opt de creştere economică neîntreruptă, România s-a transformat. Pretenţiile au crescut.
Oamenii se întorc, îşi fac case mai mari, îşi cumpără maşini de calitate, caută o viaţă mai bună. Numai că atunci când ies din case sau coboară din maşini începe "să miroasă urât". Spaţiul public - străzi, şcoli, spitale - a rămas în urmă. Mulţi fug, încearcă să scape în privat de şcolile de stat, de spitalele aglomerate.
Dar până la urmă nu au de ales. Până în 2008, nu conta mult ce mai face statul. Însă de când efervescenţa economiei a rămas în urmă, nemulţumirea este şi mai mare.
Este mare nemulţumirea, dar nu se poate coagula şi exprima astfel încât să ducă la schimbare. Este mai mult o bombăneală.
Iar oamenii care se ocupă cu vorbele, cu ideile, aşa-numita "intelighenţie" românească care să preseze statul să se reformeze, nu reuşesc să formuleze proiecte viabile.
Este ruptă de realitate sau trăieşte în căutarea sinecurilor.
În Polonia, dizidentul de dinainte de '89 Adam Michnik a făcut un ziar, Gazeta Wyborcza, cu un tiraj de 400.000 de exemplare şi 300 de milioane de euro venituri anuale, care a contribuit la schimbarea fundamentală a ţării.
Oamenii noştri de la care ar fi trebuit să vină presiunea pentru reforma ţării, intelectualii, sunt mai degrabă filozofi. Prima lor grijă este cum să evadeze din sistem. To
