Nu-mi stă în obicei să reacţionez la cronicile de carte ale colegilor mei, nici măcar la cele subliminal viciate sau puse în pagină cu reavoinţă. Scriu de aproape patruzeci de ani cronică literară, fiind aşadar oarecum „în domeniu”: ştiu, în general, de ce se scrie bine despre o carte slabă şi de ce este discreditată una bună, tot aşa cum înţeleg, în general, atât campaniile, pozitive sau negative, care se poartă în presa noastră literară, cât şi micile cabale prin care se făuresc genii sau se veştejesc coroniţele de premiant.

Respect tăcut opinia tuturor, chiar dacă ea nu corespunde cu a mea, în condiţiile unei deontologii profesionale flexibile şi corecte; adică, mă aştept ca textul cu pricina să nu denatureze adevărul cărţii despre care se scrie şi să nu falsifice volumul, prima condiţie a acestei rectitudini fiind, fireşte, aceea de a-l fi citit înainte de a scrie şi de a-i fi respectat intenţia.

Cultura noastră exegetică s-a diversificat exemplar în anii de după Revoluţia din decembrie 1989, recuperând tematic şi atitudinal o normalitate competitivă pe care cenzura ne-o refuzase până atunci. Cea mai eclatantă expresie a acestei normalizări eficiente o reprezintă proliferarea lucrărilor academice devenite carte, elaborate, în general, după o minuţioasă cercetare în biblioteci şi centre universitare străine, sub ghidaj obiectiv şi avizat, care nu admite concesii şi amatorisme. Etalonul valoric şi referenţial al acestor lucrări este dat de norme unanim acceptate şi promovate oriunde pe mapamond, care exclud, pe cât posibil, „eseismul”, speculaţia „cu duh” şi subiectivizarea, dând credit impersonalităţii obiective ca atitudine intelectuală şi competenţei, împinse în direcţia cercetărilor de amănunt, pe cât posibil exhaustive. Din păcate, noi suntem încă refractari la asimilarea unei asemenea culturi academice înalte, exigente; scriem strepezit