O ţigară fumată îndelung, încă o cafea ("da' să fie lungă, că mă apucă bâţâiala"), pantofi negri, strălucitori, costum, cravată, gesturi simple şi elegante, ca ale tuturor marilor lăutari de oraş pe care i-am cunoscut. Plus, din când în când, un zâmbet cald, sincer. "Bate-un vânt rece din baltă, la Chilia-n port,/ Ooof, să vezi stufu' cum se-nalţă, să-l mai tai, nu pot,// Caraliu' strigă tare: dăi, hoţule, dăi,/ C-a venit zece vagoane, dăi, hoţule, dăi/De dimineaţă pân' la prânz, ah, ce dureros, /O sută de roabe-am dus, ah ce dureros". De patruzeci de ani, Ionel Tudorache face furori cu cântecul de ocnă "La Chilia-n port", iar interpretările sale, pline de farmec, ale unor melodii vechi l-au făcut faimos şi îndrăgit nu doar în Buzău, ci peste tot pe unde cântă prin ţară, cârciumi, nunţi, festivaluri.
"Eram o vâlvă de copil, mă dărâma acordeonu'"
La cinci ani, a pus ochii pe vioara tatălui şi, cum era el plecat de acasă, o lua şi scârţâia la ea, pe o coardă, cum îl ducea mintea. Se obişnuia ca fiul să înveţe un alt instrument, pentru a cânta mai apoi în familie, aşa că tatăl n-a vrut să-i arate secretele viorii. Însă a fost atent la "talentele" singurului său fiu. "Băieţii cu care cânta tata veneau acasă la noi, după câte o nuntă, făceau un şpriţ şi cântau, aşa, pentru ei, ca o repetiţie. Cântau ce le plăcea lor, şi beau un pahar, că la nuntă te duci să munceşti, nu să bei, bei acasă, pe banu' tău, ce, să te vadă toţi? Şi eu mă uitam la ei şi-mi plăcea acordeonu', avea tata un acordeonist bun. După aia, luam eu o sită, ştiţi, d-aia subţire, cu două toarte, băgam mâinile printre ele, şi ziceam că-i acordeon, mă suiam pe masă şi mă-ndoiam, mă suceam, ce mai era de mine! A văzut tata că-mi place, şi la şapte ani mi-a luat acordeon. Am învăţat foarte repede, că dacă ai daru' acesta, miru' acesta, să cânţi, şi ai ureche muzicală, te duce. P
