Simon Blackburn, Adevărul. Călăuza rătăciţilor,
trad. din engleză de Gabriel Nagâţ,
Iaşi, Editura Polirom, 2011, 304 pag.
Sechestrată în ungherul unei specialităţi înguste, epistemologia are reputaţia unei discipline aride, de ai cărei ghimpi spiritele estetice se apropie anevoie. Cauza nu stă în secimea domeniului, ci în lipsa unei predispoziţii pe măsură: sînt oameni care fug de teoria adevărului pentru a nu-şi pierde siguranţa de sine.
E ca în reacţia profanului care, pus să răsfoiască cîteva tomuri de medicină, constată că suferă de mai toate bolile despre care citeşte. În cazul epistemologiei, consecinţa bizară e clătinarea convingerilor: îţi dai seama că încrederea în tine însuţi e direct proporţională cu ignorarea motivelor care o întreţin. Cînd te apuci să le analizezi, cazi în gol din neputinţa de a găsi un reper fix. În final rămîi cu impresia că epistemologia e un morb drăcesc: un joc al aparenţelor menit a provoca perplexităţi.
Despre perplexităţile ivite din analiza noţiunii de adevăr e vorba în cartea lui Simon Blackburn. Profesor de filozofie la Cambridge University, Blackburn a ţinut în 2004 opt prelegeri la Universitatea din Glasgow, în cadrul unui proiect sprijinit de Fundaţia Gifford, al cărei întemeietor, lordul Gifford, spirit teist cu vederi liberale, şi-a pus averea în slujba culturii, gest insolit dată fiind indolenţa magnaţilor faţă de eficienţa spiritului. Acelor prelegeri Blackburn le-a adăugat textul altor conferinţe, rezultatul fiind o carte sprinţară, pe alocuri ironică, al cărei stil vorbit împrumută rîndurilor o curgere alertă.
Dacă trecem peste subtitlul nefericit ales în româneşte, care te duce cu gîndul la acele broşuri mesianice cu care sectanţii, împărţindu-le la colţul străzii, îţi promit găsirea busolei care nu dă greş, cînd de fapt în intenţia autorului a stat întocmire
