Lui Caragiale nu-i plac copiii. Mateinii mali- ţioşi ar putea adăuga că nici ai lui, nici ai altora. Ai personajelor lui, cu siguranţă nu, şi antipatia autorului li se transmite şi actorilor schiţelor şi comediilor.

Spuneam, vorbind despre naşterile din lumea Momentelor, că cei mai mulţi viitori părinţi, chiar când evenimentul se repetă, nu ştiu cum să-şi întâmpine urmaşii. Fie o şterg în vreo berărie, în nesfârşite divagaţii cu un amic, fie, sub un pretext minor, îşi abandonează soţia şi fiul la propriu, precum Cănuţă. Din educaţia viitoare a acestor copii nu foarte doriţi, sau trataţi, la venirea pe lume, cu o naturaleţe animală, taţii de obicei lipsesc, nederanjaţi decât la ocazii mari. Isprăvile mamelor se cunosc.

În mare, copiii se împart în două: cei care nu au nici un drept şi cei care au prea multe. Celor dintâi, şcoala, simulare a societăţii de mai târziu, nu le arată bunăvoinţă. Copilul Păunii Văduvei ia premiul întâi doar până când tatăl, doar aparent absent, al unui copil cu care nu se poate compara intervine hotărâtor. Funcţionează, aşadar, la Caragiale un determinism întrucâtva facil. Copiii sunt marionetele părinţilor lor, paravane pentru înfruntările lor şi le vor copia, la vârsta îmburghezirii, purtările întocmai. De-asta nici nu-l interesează, ca indivizi care n-au cum să devină altceva decât ce-a fost sădit în ei. Ce s-a observat mai puţin e că aceşti copii nu cer, mai niciodată, nimic, nu cerşesc nicidecum atenţia care li se acordă de către maturi. Dimpotrivă, situaţia arată, mai degrabă, ca în tableta lui Călinescu Îl face mama inginer. Cere Goe, ameninţat cu repetenţia, să meargă la Bucureşti? Nicidecum. Este arogant şi pozeur, dar numai fiindcă asta trece la adulţii din cercul lui. Altminteri, poate că dresura îl sâcâie şi caută căi de scăpare. Ca şi Ionel din Vizită, obosit de atâţia musafiri cărora trebuie să le facă fa