(Elaeagnus angustifolia)
Orice drum ai apuca în primăvara aceasta, pe margini de poteci, pe câmpii sau pe dealuri, vei întâlni obligatoriu în cale câte un arbust argintiu, cu crengile acoperite cu frunze ce tremură, sclipind, chiar şi la cea mai mică adiere de vânt. Ţăranii se odihnesc la umbra sălcioarelor când obosesc să prăşească, iar copiii roiesc în jurul lor, delectându-se cu fructele mici şi dulci, pe care le extrag cu atenţie dintre spinii lungi şi ascuţiti. În timpul iernii, de fructele rămase pe crengi se bucură nespus păsările ce iernează la noi. Este una din puţinele plante ce ne oferă rod abundent în fiecare an, indiferent de starea timpului.
Numită şi salcie mirositoare, Sălcioara provine din zonele sudice cu o climă extrem de caldă, de aceea rezistă în condiţii mai puţin favorabile, chiar şi la arşiţe de 50 de grade. Dar rezistă şi în Siberia, la minus 40 de grade, în parcurile oraşelor. Este rezistentă la poluarea cu gaze şi fum, tolerează transplantarea şi tăierea ramurilor. Poate de aceea trăieşte în jur de 80-100 de ani.
Din antichitate, arbuştii argintii au fost plantaţi acolo unde era nevoie de fixarea pământului şi prevenirea alunecărilor. Din lemnul tare, de un galben-brun, se fac instrumente muzicale, iar calităţile lui sunt apreciate şi de tâmplari. Apicultorii ce fac naveta cu maşinile încărcate de stupi, după înflorirea salcâmului, îşi mută orăşelul bâzâitor pe dealuri cu tufişuri de sălcioară. Strămoşii noştri foloseau planta pentru tăbăcire şi pentru vopsirea blănurilor în culorile negru sau cafeniu. Din răşină închegată se produce lipici pentru producţia de materiale textile, înlocuitor de gumă arabică.
Compoziţia chimică
Foarte bogată în vitamina C (frunzele conţin 150 - 350 mg/ 100g), este bogată şi în glucoză şi fructoză (conţinute în fructe), proteine vegetale, tanin şi mi
