Marius Chivu, Vântureasa de plastic,

Timişoara, Editura Brumar, 2012

Marius Chivu este cunoscut în primul rând în calitate de critic literar, jurnalist cultural, publicist, în orice caz, s-a afirmat, din 2000 încoace, mai ales în această ipostază. Şi totuşi, este alegerea lui să debuteze editorial cu o carte de poezie. Este adevărat, tot în acest an a debutat şi în calitate de prozator, cu un jurnal de călătorie mai neobişnuit, Trei săptămâni în Himalaya. Ceea ce înseamnă că interesul profund se îndreaptă nu spre comentariul critic, ci spre creaţia propriu-zisă. Şi aici ar trebui spus că tipul de poezie practicat de Marius Chivu în Vântureasa de plastic şi jurnalul său de călătorie au ceva în comun: sunt forme de explorare a sinelui, de cunoaştere şi de autorevelare, mai mult sau mai puţin conştiente. Poezia sa nu este un produs al imaginaţiei, nu e joc, nu mizează pe formă (deşi pare destul de lucrată stilistic). Este un fel de autobiografie sau de jurnal, jurnalul unei coborâri (în infern, în sine?) aşa cum Trei săptămâni în Himalaya este jurnalul unei ascensiuni. Ceea ce nu înseamnă că am găsit „cheia” acestor cărţi, ci doar o poartă de acces.

Vântureasa de plastic – o carte amânată, pentru că a fost scrisă acum şase ani, odată cu nenorocirea din viaţa reală pe care o descrie, şi anume boala mamei, operaţia la cap şi regresia postoperatorie la stadiul de copil. Un copil care trebuie să re-înveţe gesturile cotidiene, paşii, cuvintele, oamenii apropiaţi. Mama devine o fetiţă neajutorată, iar fiul îi devine mamă, o îngrijeşte ca pe un nou-născut, o „învaţă” lucruri pe care mama de odinioară cu siguranţă l-a învăţat – o inversiune de roluri şi un fel de regresie temporală a fiului destul de stranie, pe care Freud sau Jung ar putea să o interpreteze în fel şi chip. Eu aş lega această infantilizare, feminizare şi totodată maturizare forţată