În joia din Săptămâna Luminată 2012, Teatrul de pe Lipscani a găzduit premiera spectacolului "Fluturi şi oameni" al lui Silviu Oltean (regia, scenariul), component al trupei PassePartout Dan Puric, "actor invitat" al Teatrului Naţional Bucureşti, de trei ori suflet: de artist, de părinte şi de copil. Ca de obicei la premierele trupei PassePartout, spectacolul a fost precedat de un savuros cuvânt înainte al maestrului Dan Puric, creatorul unei "stări de spirit", cum el însuşi o numeşte, pentru a evita pretenţiosul "şcoală de teatru", mantaua gogoliană de sub care ies, ca de sub aripile unei cloşti, reprezentaţii de o uimitoare diversitate ale ucenicilor săi întrale teatrului nonverbal. Un teatru care nu -şi propune să distreze, să relaxeze, să flateze coborând la nivelul străzii, ori să epateze prin abscons-abstract-intelighent formulate dileme, ci să bucure prin evocarea firescului, a adevărurilor simple şi eterne. Despre lumea fluturilor, despre ingenuitatea privirii de copil care nu moare în noi decât atunci când murim sufleteşte, despre spectacol şi alte câteva lucruri la fel de lipsite de importanţă vom vorbi cu Silviu Oltean (ardelean de obârşie).
- Silviu, în trupă ţi se spune Silviu "Mare".
- Da , aşa e.
- O să mă prefac că nu ştiu de ce ţi se spune aşa (există şi un Silviu "Mic") şi o să te întreb: cât de mare eşti…? Cât de mare e copilul din tine?
- Copilul din mine e mai mare decât mine şi eu sunt mai mic decât el. Adică, sufletul de copil din mine e mai mare decât mine, Silviu Mare, dar eu fiind un om matur pot să am grijă de el.
Fiind mai mare şi mai vechi în trupă, când a venit un Silviu care era mai mic ca vârstă, a început să mi se spună Silviu Mare. Atunci am început să realizez că de fapt sunt cu câţiva ani mai mare decât colegii mei.
Pe urmă ne-am amuzat pe tema asta şi într-o zi i-am spus lu
