Mircea Cărtărescu, Levantul,

Bucureşti, Editura Humanitas, 256 pag.

Levantul lui Mircea Cărtărescu a cunoscut în timp destul de multe reeditări şi destul de puţine interpretă ri. Din zecile de analize care i-au fost dedicate, numai câteva au, de fapt, portanţă intelectuală. (Cea a lui Nicolae Manolescu şi cea a lui Ion Bogdan Lefter fiind capete de afiş.)

Celelalte sunt, în majoritate, simple reportaje de lectură însoţite de verdict. Ideatic, însă, aproape cu totul inutile. Atât doar. Nu nocive. Nu ridicole. Cu o excepţie, pe care mă simt dator s-o evoc. Relativ recent, la rubrica pe care o ţinea în România literară, Daniel Cristea-Enache şi-a încercat şi el norocul cu cartea aceasta, scriind tenace un fel de cronică şi confirmând, cu o întârziere de aproape două decenii ceea ce toată lumea convenise încă de la început. Anume că Levantul e un volum de poezie absolut extraordinar. O banalitate. Nu singura din articolul respectiv, desigur. (Făcut, de la un capăt la altul din banalităţi.) Ce mi s-a părut, în schimb, îngrijorător era altceva. Siguranţa cu care Cristea-Enache se instala în postura iluzorie de prim comentator. Ca şi cum nimeni înaintea lui nu mai scrisese despre epopeea lui Mircea Cărtărescu. Dincolo de impoliteţe şi de neprofesionalism, faptul denotă o problemă, aş zice, mai gravă. Inadecvarea la cod. Cum să discuţi tocmai despre Levantul, care e înţesat de referinţe, făcând abstracţie de referinţe? Nu ştiu şi nu-mi bat capul cu asta acum.

Cea mai recentă ediţie din Levantul o reia, anastatic, pe cea iniţială, de la Cartea Românească. (Nu ştiu dacă neapărat cea mai frumoasă, dar în mod clar cea mai ataşantă.) Mi se pare un prilej numai bun pentru a face, în spaţiul acesta, câteva observaţii personale.

S-au admis, în cazul Levantului, trei posibile trasee de înţelegere, dintre care numai două au şi