Sapte ani a primit Dumitru Vacariu pentru cele sapte strofe. Tot asa Zub si ceilalti din grup. Dupa '89, aproape fiecare dintre supravietuitorii gulagului romanesc si-a povestit, gorkian, "inchisorile mele". Un discret a ramas - spre regretul nostru - academicianul Zub, care abia daca face vreo trimitere la acea experienta-limita. Nu toti avem darul marturisirii, chiar a celor mai copilaresti pacate. Cu atat mai mult, a unor grele incercari, carora ne-am supus sau i-am supus pe altii. Sunt impresionat si am mustrari de cuget cand ii aud pe prietenii mei - unii dintre ei, scriitori - ca, inaintea Craciunului sau a Pastelui, au fost sa se spovedeasca. Imi lipseste aceasta disponibilitate si, poate, e inca unul dintre pacatele mele. Dar in mod sigur as face-o, daca as sti ca dincolo de perete ma asculta chiar Dumnezeu. Sau cel putin un confesor necunoscut. Faptul de a ma marturisi unui intermediar - indeobste, preotul din parohie - pe care-l cunosc, cu care ma intalnesc, in viata de zi cu zi, in imprejurari cu totul prozaice si nu intotdeauna chiar ortodoxe, ma inhiba irmediabil. si apoi, de ce sa-l impovarez doar pe el cu pacatele si suferintele mele? Mai bine sa-mi impovarez cititorii, ceea ce am si facut in ultimii ani in unele din cartile mele si chiar in acest subsol de pagina. Pentru un scriitor, imi zic (ma si justific astfel), altarul marturisirii e pagina alba - fie ea, mai nou, „imateriala", virtuala - careia i te incredintezi total sau partial, dupa cum iti sunt firea si harul. Si nu-i vorba doar de literatura confesiva (jurnal, memorii, amintiri, biografii romantate s.a.), ci de un segment important al prozei „de fictie" (cum zis-a Paul Goma), in care autorul topeste si / sau converteste persoane si realitati palpabile, cel mai adesea (auto)biografice. Un maestru in domeniu se dovedeste a fi Dumitru Vacariu, prozator care, mai spre tinerete, „s-a ilustrat" i