Controversele legate de reprezentarea României la Consiliul European sunt doar ultimele dintr-o serie de tensiuni generate de coabitare. Dincolo de pasiunile politice, dincolo de graba cu care actuala guvernare USL îşi transcrie, prin ordonanţe de urgenţă,programul politic, guvernarea divizată este un fenomen instituţional pe care actuala constituţie a României îl gestionează cu dificultate.

Ceea ce nu mai poate fi ignorat este faptul că legea fundamentală adoptată la 1991 nu mai este în măsură să ofere un cadru juridic şi politic adecvat momentului istoric pe care îl traversăm. Aceasta nu este o judecată polemică,ci o constatare hrănită de experienţa anilor de după 2005. Coabitarea, cu întreg ei cortegiul de confruntări de la nivelul executivului, a fost însoţită, acum, ca şi în epoca cabinetului Tăriceanu, de imprevizibilitatea aleşilor naţiunii. Cel de-al doilea guvern Tăriceanu , ca şi guvernul Ponta, îşi datorează existenţa ruperii unor coaliţii sau fragmentării majorităţilor politice.

Autentica coabitare din regimul semiprezidenţial francez este o experienţă pe care România nu a avut-o cu adevărat, niciodată, în măsura în care tensiunea dintre preşedinte şi guvern nu este consecinţa votului care să legitimeze o familie politică anume. Guvernarea divizată din România, acum , ca şi atunci, poate fi privită ca simptomul instabilităţii parlamentare şi al imaturităţii actorilor politici.

De aici, irelevanţa comparaţiei cu modelul francez şi cu setul său de cutume. Coabitările din România, de după 2005, nu sunt modalităţi prin care se încearcă organizarea unei guvernări raţionale, prin acceptarea şi administrarea diferenţelor ideologice. Ele sunt tentative de a tranşa, o dată pentru totdeauna, cu ajutorul camerelor, conflictul care opune pe şeful de stat noii majorităţi din parlament. Ele nu au ca obiectiv, în pofida discursului oficial al guvernu