Versurile lui Adrian Alui Gheorghe ilustrează un fenomen interesant al poeziei noastre de azi, care s-ar putea amplifica. Obosită de povara neagră a angoaselor, de goana după originalităţi cu orice preţ, ajunsă la o saturaţie a rafinamentelor, aceasta s-ar putea întoarce înapoi, către energiile primordialităţii.

Aşa-zisul postmodernism, faţă machiată a modernismului pentru a nu i se vedea pe scenă ridurile, s-ar putea să facă loc unor viziuni regeneratoare. O asemenea experienţă ne-o propune Adrian Alui Gheorghe. Asociind în textele d-sale generoase gravitatea şi ludicul, meditaţia şi persiflarea, poetul le infuzează o vitalitate temperamentală, o decizie care le îngăduie a se revărsa într-un flux tumultuos care dă impresia a trece cu uşurinţă peste barierele convenţionale. Fără sfială prototipul eului liric adoptat e demonul romantic. Stihurile românului par a relua elanul lermontovian: „Eu sînt îngerul căzut, mă puteţi pipăi,/ dacă este puţin vînt puteţi să-mi zăriţi aripile/ frînte zbătînduse sub piele ca amintirea/ pe cerul frunţii. Vă vorbesc prin supravieţuitorii/ dezastrelor interioare,/ vă vorbesc prin îndrăgostiţii care au greşit cerul” (Îngerul căzut). Dar autorul local îi acordă venerabilului personaj o costumaţie adusă la zi, plebeiană. Bardul îşi altoieşte rădăcina luciferică cu o mlădiţă a revoltei sociale: „E adevărat, am spus eu, poezia e luxul săracilor” (Poetul bătrîn îşi declamă faima, 2). Nu fără a adăuga un sarcasm specific: „Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin doar şi pun hoţeşte semnătura” (ibidem). Spre a notifica în alt loc că se formează cozi la Apocalipsă, pîinea ca şi poezia revenindu-le doar celor sătui. Să fie aici o aluzie la gloria unor barzi cărora li se recunoaşte meritul în exces? Cu alibiul unui „complex”, autorul se refuză unor preciziuni: „mă văd nevoit să dau afară un bîlbîit de complex care îmi i