Ion Luca Caragiale. A murit prea devreme. Avea multe proiecte. Mai avea foarte multe caractere de observat, de analizat, de descris. Îi forfoteau în minte. Aşa cum el ne forfoteşte nouă astăzi, nu ne lasă să trecem cu vederea peste faptele Trahanachilor, Caţavencilor, Miţelor, Bibicilor, Miticilor, Mangafalelor, Mamiţelor şi aşa mai departe. Pentru că, foarte des (dacă nu chiar în fiecare zi, aproape banalizând) spunem: ce actual e Caragiale! Având în vedere că a trecut un secol de la moartea sa!

Ne-am obişnuit să vedem în Caragiale un individ care stă într-un colţ şi pune lupa pe lume. Ei bine, Caragiale era şi el... om. Îi era teamă de microbi, îi era teamă de foc, îi era teamă de înălţimile munţilor. Mai avea grija copiilor, a banilor. Şi, deşi a râs ţinându-se cu mâna de burtă de caracterele proaste din ţară, de fapt, Caragiale era un mare patriot. Spera, poate, ca săgeţile lui să mai învingă prostia şi trufia. Era pasionat de muzica clasică. Idolul său era Beethoven.

A murit în noaptea de 8 spre 9 iunie (21/22 iunie) 1912, la Berlin, în “autoexil”. Avea 60 de ani.

Prietenii şi admiratorii săi au fost şocaţi.

Octavian Goga a scris “A murit Caragiale”, în Precursori: “Când am citit că s-a prăbuşit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit şi nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morţii lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrâneţii, sau un Caragiale cu mâinile încrucişate pe piept, amuţit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe veci ochii lui care pătrundeau sufletul şi străluceau de departe ca două suliţi de argint? Ce să facă pământul cu ei?... Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frământat, acest complicat şi sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă?... Rămâi înfrânt, prostit, ţi se moaie braţele... Te cuprinde în mrea